Experiment de „umanizare” a unui animal: ce s-a întâmplat cu şoarecii cărora le-a fost transplantată o „genă a limbajului” de la om?

Versiunea umană a genei Foxp2 i-ar fi ajutat pe oameni să stăpânească o componentă-cheie a limbajului uman: transformarea unei experienţe – cum ar fi auzirea cuvântului „pahar” atunci când ni se arată un pahar cu apă – întro asociere aproape automată a acelui cuvânt cu obiecte care arată şi/sau funcţionează ca nişte pahare. 

Pe baza acestor descoperiri, cercetătorii de la MIT au dorit să afle ce se întâmplă dacă transferă această versiune umană a genei Foxp2 la şoareci, în ce mod le va afecta această genă funcţionarea creierului. 

• Experții avertizează că bolile transmise de țânțari se răspândesc în Europa din cauza crizei climatice
• Reacția șefului TikTok după promulgarea legii care interzice aplicația în SUA

Cercetătorii au folosit sute de şoareci modificaţi genetic, care aveau versiunea umană a genei Foxp2. Un studiu din 2009 arătase deja că aceşti super-şoareci dezvoltaseră neuroni mai complecşi şi circuite cerebrale mai eficiente. 

În cadrul noului studiu, cercetătorii de la MIT au antrenat şoarecii să găsească bucăţele de ciocolată într-un labirint. 

Animalele aveau două opţiuni: 

• să folosească repere vizuale, precum diferite obiecte din laborator, pe care le puteau vedea din labirint; de exemplu, când ajungeau la o intersecţie în T, să cotească în direcţia unui scaun, pe care îl putea vedea
• să se folosească de textura podelei labirintului: când era netedă, trebuiau să cotească la dreapta, când avea proeminenţe,  trebuiau să cotească la stânga.

Şoarecii echipaţi cu gena umană au avut nevoie de 7 zile pentru a învăţa traseul la fel de bine cum au învăţat şoarecii normali în 11 zile, arată cercetătorii în articolul publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences.

Dar acest lucru s-a întâmplat doar atunci când existau ambele opţiuni de a învăţa traseul; când nu exista decât o singură opţiune – textura podelei sau reperele din laborator – şoarecii normali s-au descurcat la fel de bine ca şi cei umanizaţi.

Acest rezultat sugerează, spun cercetătorii, că gena Foxp2 umană măreşte într-adevăr flexibilitatea cognitivă, permiţând creierului să „penduleze” între reamintirea conştientă (cea în care şoarecii se orientau pe baza reperelor vizuale) şi cea inconştientă, când coteau automat la stânga sau la dreapta, în funcţie de textura podelei, fără a se gândi conştient la semnificaţia texturii netede sau cu proemineţe. Primul mecanism este numit învăţare declarativă; al doilea – învăţare procedurală.

Nu se cunoaşte modul în care creierul trece de la un mod de funcţionare la altul; este unul dintre marile mistere ale minţii.

Ceea ce e sigur e că şoarecii dotaţi cu gena umană Foxp2 s-au descurcat mult mai bine, iar rezutatele acestui studiu ar putea ajuta la înţelegerea mai bună a rolului genei Foxp2 în flexibilitatea cognitivă şi la explicarea rolului ei în vorbire şi limbaj. 

Sursa: Mail Online