Provocarea autorităţii: De ce avem sentimente ostile faţă de persoane ce inspiră autoritate

Începând cu al doilea an de viaţă, odată ce copilul a împlinit 1 an de zile, posibilităţile lui cu privire la lumea înconjurătoare devin mult mai ample. El începe să aibă vedere mai bună, să înţeleagă cuvinte şi să le utilizeze la rândul lui, să meargă, să îşi facă nevoile singur şi pe lângă aceste semne ale dezvoltării fizice, dezvoltarea psihologică vine spre a încadra acest tablou. Dacă înainte orice obiect care nu mai era în faţa ochilor săi, era considerat dispărut, distrus, acum acceptă şi posibilitatea faptului ca el să existe în altă parte, dacă înainte vedea lumea doar în trăsături diametral opuse, acum poate accepta şi ambivalenţa afectivă, dacă înainte era constrâns de mersul în genunchi şi avea nevoie de mai mult sprijin din partea persoanelor de lângă el, acum se poate deplasa mult mai uşor etc.

Dintre multele lucruri important de menţionat aici, doresc să amintesc de faptul că toate dezvoltările pe care le trăieşte, atât cele fizice precum şi cele psihologice, îi hrănesc şi îi întăresc dorinţele de explorare, de experimentare a realităţii exterioare şi a celei interioare. Odată cu aceasta, un important pas este trecerea lui dintr-o poziţie pasivă, o poziţie în care lumea îl îngrijea, dar îl şi controla într-o poziţie activă, în care şi el are un cuvânt de spus.

• Unde se află prima cabană montană construită în România?
• Un traseu popular din Barcelona, șters de pe Google și Apple Maps din cauza turiștilor prea…

 Astfel apar primele persoane investite cu autoritate: părinţii. Ei sunt persoanele care îi solicită diverse lucruri în schimbul altora de care el are nevoie. Copilul trebuie să se mişte până în camera alăturată pentru a mânca, trebuie să spună „te rog” şi „mulţumesc” pentru că altfel nu va primi, este nevoit să plângă pentru a primi dragoste etc. Realitatea din jur fiind combinată cu o lume reprezentată de fantasme, copilul poate considera oricând că un act este unul crud, lipsit de iubire, dur, că primeşte o pedeapsă pentru ceva ce nu a făcut sau că este privat de anumite drepturi pe car el le consideră naturale, chiar şi în lipsa unor astfel de fapte. Ceea ce vreau să spun este că indiferent cât de bun este un părinte, copilul tot va avea unele trăiri negative şi acestea îl ajută să facă faţă situaţiilor stresante şi puternic încărcate de emoţii în viitor.

Atitudinile percepute de copil ca fiind dure, crude, brutale în relaţie cu părinţii sunt afecte greu de dus de copil, drept urmare sunt blocate şi nu sunt conştientizate. Psihanaliza ne-a demonstrat întotdeauna că lucrurile inconştiente găsesc întotdeauna o cale să se manifeste şi acest lucru vedem şi acum. Toate sentimentele despre care vorbeam mai sus sunt puse în joc în relaţii şi aici doresc să aduc un exemplu: dacă copilul se simte foarte nedreptăţit în relaţie cu un părinte şi acest episod este ascuns de la conştientizare, el va căuta toată viaţa într-un fel sau altul să relaţioneze cu o persoană cu autoritate faţă de care să repete acea situaţie din copilărie rămasă nefinalizată.

Mihai s-a născut într-o familie înstărită, educată, echilibrată, dar a venit la terapie pentru că simţea o plăcere să facă activităţi interzise prin lege. Aici a ieşit la iveală faptul că în primii ani de viaţă a stat la bunici unde a avut parte de un tratament mai sever, fiind obligat să se supună multor reguli şi fiind pedepsit pentru abaterile pe care le făcea (şi le face orice copil). El a învăţat un mod de relaţionare bazat pe acest lucru şi repeta acest lucru în toate situaţiile vieţii. S-a căsătorit cu o femeie autoritară, bine plasată din punct de vedere social şi deseori făcea lucruri ca inconştient să o supere şi să fie pedepsit. În viaţa socială, el intra în încurcături cu organele legii, fără vreun motiv aparent (chiar dacă el întotdeauna găsea unul) şi era pedepsit.

Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare

0761517763