Prima pagină D:News

Alegerea partenerilor de viaţă nepotriviţi privită din perspectiva lui Freud

Tiberiu Seeberger | 09.01.2017 | ● Vizualizări: 57441

Relaţii plăcute, relaţii neplăcute.......ambele fac parte din experienţa de viaţă a fiecăruia. Dar de ce unii au tendinţa să aibă întotdeauna relaţii care au un final nefericit?

Cu toţii am auzit, am cunoscut sau am trăit o relaţie care s-a terminat nefericit, în sensul în care la sfârşit puteam afirma foarte clar: „Nu mă aşteptam să fie aşa”. Toţi ştim cazuri de femei care au avut primul soţ violent sau alcoolic, l-au părăsit întocmai pentru acest motiv, ca mai târziu să intre într-o relaţie asemănătoare. Şi astfel acestea adună 2,3,4 soţi violenţi, iar despre fiecare în parte puteau să jure că la începutul căsniciei nu aveau acest viciu. În mod analog se întâmplă şi bărbaţilor, deci este un fapt universal.

Acest fenomen poartă numele de compulsia la repetiţie.

Compulsia este definită ca fiind o tendinţă imperioasă, dar involuntară şi fără vreo utilitate aparentă pentru o persoană, un act ce TREBUIE să fie făcut, dar nu TREBUIE neapărat să fie chestionat. Astfel conceptul de „compulsie la repetiţie” înseamnă tendinţa cuiva de a repeta, de a se afla într-un cerc vicios.

Ceea ce se repetă este tiparul relaţional.

Fiind copii, creştem într-o familie în care există un tipar relaţional bine stabilit, diferit de alte tipare relaţionale. Părinţii au o anumită relaţie între ei, au anumite sentimente unul pentru celălalt, au vieţi mai mult sau mai puţin separate, se respectă mai mult sau mai puţin etc. şi au la fel de multe atitudini faţă de copil. Toate aceste lucruri formează universul familiei noastre. Un lucru important de ştiut este că prima experienţă este cea mai importantă. Prima relaţie, cea cu părinţii, este cea mai importantă deoarece reprezintă în mare parte modelul relaţiilor pe care le vom avea în viaţă.
Acest model tinde să se repete permanent.

În 1905, în lucrarea „Trei eseuri asupra sexualităţii”, Sigmund Freud descrie modalitatea în care sunt aleşi partenerii de viaţă: anaclitic sau narcisic. Modelul anaclitic înseamnă că un bărbat alege viitoarea soţie în funcţie de mici trăsături care îi amintesc de mamă, iar o femeie în funcţie de micile trăsături care îi amintesc de tată. În anii următori Melanie Klein a descoperit mecanismul identificării proiective prin care, dacă nu există astfel de mici trăsături, prin comportamentul nostru noi le putem determina apariţia în celălalt. Pe de altă parte, există modelul narcisic în care alegerea persoanei se face în funcţie de propria persoană, dar apare în cazuri mai rar întâlnite şi mai ales în cazul alegerilor homosexuale: „aleg un bărbat ca mine pentru a-l iubi la fel cum m-a iubit mama pe mine”.

Acest lucruri par foarte greu de crezut, chiar dacă sunt dovedite de peste 100 de ani din pricina faptului că sunt inconştiente, adică rămân în umbra sufletului nostru.

O femeie a venit în terapie cu problema alegerii partenerilor. Ultimul ei partener era o persoană extrem de geloasă şi de obicei devenea violentă în unele situaţii. Înainte de acesta, ea a mai avut încă 2 iubiţi care se comportau la fel, chiar dacă la început păreau „persoane de treabă”. În decursul analizei s-a descoperit faptul că tatăl ei se comporta asemănător cu mama sa şi de multe ori se întâmpla să le bată pe ambele, fata înţelegând prin bătaie faptul că tatăl ei îi arată un minim de interes. Astfel, ea a repetat acest tipar relaţional cu toate persoanele cu care avea o relaţie. Chiar dacă se întâmpla să dea peste un bărbat care să îi arate că o iubeşte prin alte moduri, ea se comporta în aşa fel încât îl determina să recurgă la acele comportamente pe care ea le experimentase prima dată şi le asociase cu normalul într-o relaţie.

Există o glumă pe acest subiect în care o femeie îi spune noului său partener, care lucrează ca terapeut, că a avut înainte 3 soţi şi că au murit cu toţii de cancer. În acel moment el se desparte de ea şi merge să îşi facă un test pentru a vedea dacă este cazul să se trateze sau este încă sănătos.
Un lucru este cert: orice glumă porneşte de la un adevăr.

Ca o concluzie la acest articol, orice comportament negativ se poate repara, iar terapie psihanalitică întocmai pe acest lucru este constituită: pe rezolvarea originii problemelor.

Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare
0761517763