Home » Istorie » Cele mai memorabile răspunsuri din istorie la ultimatumurile de capitulare

Cele mai memorabile răspunsuri din istorie la ultimatumurile de capitulare

Publicat: 25.12.2017

Foarte puţine aspecte ale unui război inspiră şi rămân în memoria colectivă a oamenilor decât curajul în faţa înfrângerii sigure. De asemenea, memorabile sunt şi replicile celor care refuză să se predea, chiar dacă şansele sunt mult împotriva lor.

Cinci cele mai bune răspunsuri din istorie la ultimatumurile militare conţin toată cutezanţa şi curajul la care cineva ar avea pretenţia, scrie War History Online.

Generalul José de Palafox y Melci: „Război şi cuţit!”

José de Palafox y Melci a fost născut în Aragon şi crescut la curte. A început serviciul militar în timpul expansiunii lui Napoleon. După o scurtă perioadă de pensionare în Spania, Palafox a fost ales Duce Guvernator al Zaragozei la întoarcerea sa în 1808.

Printre primele măsuri luate de Palafox a fost declararea războiului împotriva Franţei lui Napoleon. A întărit fortăreaţa Zaragozei şi a recrutat şi înarmat mii de soldaţi.

Chiar de la începutul lui 1809, Franţa a capturat o mare parte din teritoriul Spaniei. Astfel, Palafox nu avea teoretic nicio şansă în faţa forţei franceze.

Reprezentanţii francezi i-au oferit generalului termeni decenţi de predare, sugerând „pacea şi capitularea”. Palafox a venit cu o ofertă a sa, promiţând diplomaţilor „război şi cuţit”.

Palafox, chiar dacă era depăşit numeric, a ales să-şi menţină poziţia. Spaniolii au fost înfrânţi, dar cu dificultate, lupta făcând aproximativ 50.000 de victime spaniole şi franceze. Palafox a ajuns să fie capturat de forţele inamice.

Primul Ministru Ioannis Metaxas: „Nu.”

Ioannis Metaxas rămâne o figură controversată în istoria recentă a Greciei. Regimul său a fost autoritar, cu tendinţe fasciste. Fost soldat, a fost ales în 1936 şi după patru luni a început să facă abuz de puterea sa atunci când a observat emergenţa mişcărilor fasciste din Europa. Cel mai faimos moment al său a fost la sfârşitul carierei sale, în timpul primilor ani ai celui de Al Doilea Război Mondial.

Atunci când forţele italiene şi germane au ajuns la graniţa Greciei, aproape toată Europa era cucerită de forţele Axei.

La data de 28 octombrie 1940, ambasadorul italian în Grecia, Emanuele Grazzi, a cerut capitularea necondiţionată a Greciei şi cooperarea cu forţele de ocupaţie ale Axei. Metaxas a răspuns simplu cu „nu”.

Ca răspuns la rezistenţă, forţele italiene au trecut graniţa şi au atacat, începând războiul greco-italian şi scurta participare a Greciei la război. În aceeaşi zi, cetăţenii greci au defilat pe străzi, strigând „ohi”, adică „nu” în greacă. Bătălia pentru Grecia s-a terminat pe 30 aprilie 1941, cu o victorie decisivă a Axei, atunci când a capturat Atena pe 27 aprilie.

Chiar şi astăzi, grecii sărbătoresc Ziua „Nu”, în fiecare an, pe 28 octombrie.

Spartanii: „Veniţi şi luaţi-le!”, „Dacă…”

După victoria confederaţiei de oraşe stat ale Greciei la Bătălia de la Marathon, care a întârziat eforturile de cucerire ale perşilor, armata persană s-a întors în august 480 î.e.n. Regele Xerxes I al Persiei a constituit o armată imensă, cea mai mare a timpului său, despre care Herodot a zis că avea un milion de oameni.

Într-o încercare de a opri avansarea persană, un mic grup de soldaţi spartani s-au adunat în pasul de la Termopile. Grecii erau depăşiţi numeric, dar chiar şi aşa, au refuzat să capituleze. Atunci când generalii Imperiului Persan au ordonat spartanilor să-şi predea armele, aceştia au răspuns „veniţi şi luaţi-le!”.

Bătălia de la Termopile este foarte cunoscută şi astăzi, unde 300 de spartani au rezistat, timp de trei zile, valurilor de soldaţi persani, câştigând timp pentru ca restul armatei Greciei să se organizeze. Au fost în cele din urmă înfrânţi, atunci când au fost înconjuraţi şi omorâţi până la ultimul.

Timpul a fost necesar pentru ca grecii să se organizeze şi să înfrângă restul armatei Imperiului Persan.

Aceasta nu a fost singura dovadă de curaj a spartanilor. Un secol mai târziu, alt imperiu se ridica la mijlocul secolului al IV-lea î.e.n. Sub comanda lui Filip al II-lea, Regatul Macedonean urmărea să cucerească oraşul spartan Laconia. Delegaţii macedoneni au avertizat că dacă aceştia vor rezista, toţi locuitorii oraşului vor fi ucişi, dacă spartanii vor fi înfrânţi. Emisarii spartani au răspuns cu un singur cuvânt: „dacă…”.

Comandantul John Paul Jones: „Încă nu am început să lupt!”

John Paul Jones este cunoscut şi ca părintele Marinei Statelor Unite şi a devenit cunoscut pentru acţiunile sale în timpul bătăliilor dintre Marina Continentală şi Marina Regală Britanică din timpul Războiului de Independenţă al Statelor Unite ale Americii.

La data de 23 septembrie 1779, după ce a navigat în nordul Pacificului în jurul British Isles, Jones s-a întâlnit cu HMS Serapis şi cu Countess of Scarborough, escorte ale flotei comerciale baltice. Într-o manevră sinucigaşă, Jones a atacat ambele nave şi s-a ales cu propria navă grav avariată.

Căpitanul de pe HMS Serapis i-a spus să se predea, dar Jones nu avea niciun astfel de gând, răspunzând că „încă nu am început să lupt”.

Contraatacând timp de trei ore cu nava sa deja avariată, USS Bonhomme Richard, depăşit numeric şi ca putere de foc, Jones a reuşit să înfrângă şi să captureze ambele nave. USS Bonhomme Richard s-a scufundat în ziua următoare, iar Jones a preluat comanda fregatei capturate, HMS Serapis.

Generalul de brigadă Anthony Clement McAuliffe: „Sonat!”

În timpul iernii din 1944-1945, Germania a început să piardă teren pe frontul de vest în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Fiind împinşi până în Germania, nemţii au încercat un ultim atac disperat, atacând oraşul Antwerp din Belgia, pentru a opri Aliaţii să folosească oraşul-port.

Forţele aliate au fost luate prin surprindere, germanii lovind într-un punct sensibil în linia de front inamică. Cu jumătate de milion de oameni şi câteva mii de tancuri, maşina de război germană a rupt linia de front inamică.

Generalul de brigadă McAuliffe, comandantul diviziei 101st Airborne a Statelor Unite, s-a retras până la oraşul belgian Bastogne. Acolo, în străzile îngheţate ale localităţii belgiene, generalul şi oamenii săi au fost hotărâţi să reziste. În ciuda faptului că erau înconjuraţi de forţele germane care le depăşeau numeric cu 5 la 1, McAuliffe a răspuns cererilor germanilor de capitulare cu un singur cuvânt: „Nuts!” („Sonat!”). Aliaţii au reuşit să ţină Bastogne în ciuda tuturor atacurilor germane, în ciuda armamentului şi numărului inferior.

Până la urmă, Generalul Patton cu ajutorul Armatei a III-a a Statelor Unite, a reuşit să rupă liniile germanilor şi i-a împins pe aceştia înapoi la graniţă. Germanii nu şi-au mai revenit şi au continuat să se retragă până când au fost în sfârşit înfrânţi în primăvara lui 1945.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Testamentul lui Alexandru cel Mare, descoperit la peste 2.000 de ani de la moartea sa. Dacă nu ar fi fost ascuns, istoria ar fi arătat altfel astăzi

Ultima bătălie, momentul în care soldaţii americani şi germani şi-au unit forţele

Bătrânul de 80 de ani care a umilit armata ungurilor. ”Pe unde mergea toţi picau”

Care sunt acele ţări care nu au armată