De ce este singurătatea la fel de periculoasă ca fumatul

E un paradox: oraşele oferă nenumărate prilejuri de contacte sociale şi totuşi, în societatea modernă de tip occidental, caracterizată printr-un grad mare de urbanizare şi tehnologii ce facilitează comunicarea, izolarea socială tinde să devină tot mai răspândită.

Două studii americane recente confirmă acestă tendinţă: ambele arată că aproximativ 40% dintre adulţi declară că se simt însinguraţi, faţă de 20% în anii 1980. Aşadar, nu e doar o impresie…

• Musculițele care zboară în jurul fructelor nu sunt muște de fructe. Cum să scăpăm de ele?
• Teama de incertitudine: când devine toxică pentru sănătatea mintală?

Dintre ei, mulţi sunt oameni în vârstă, dar nu cei mai mulţi: „grosul contingentului” îl formează adulţii de vârstă mijlocie. Iar psihologii identifică tot mai des cazuri de izolare socială, de însingurare, la copii şi adolescenţi.  De fapt, nicio grupă de vârstă nu este cruţată.

(Foto: Shutterstock.com)

O problemă de sănătate a populaţiei

Dincolo de aspectul umanitar al problemei, se profilează ameninţător un adevărat pericol la adresa sănătăţii publice. Asta pentru că singurătatea nu este un lucru din categoria „neplăcut, dar inofensiv.” Dimpotrivă, este extrem de „ofensivă”, agresivă, vătămătoare sănătăţii umane.

În ultimii ani, conştienţi de amplificarea însingurării unui număr tot mai mare de persoane, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia spre legătura dintre această situaţie, pe de o parte, şi starea sănătăţii şi speranţa de viaţă, pe de altă parte.

Se cunoştea de multă vreme faptul că singurătatea are un impact negativ asupra sănătăţii mentale, dar studiile mai recente scot în evidenţă faptul că are efecte nocive şi asupra sănătăţii fizice, demonstrând o dată în plus – în caz că se mai îndoia cineva de asta – legătura indisolubilă dintre minte şi trup.

Concluziile au fost clare: izolarea, lipsa interacţiunilor sociale în cantitate şi calitate suficientă, favorizează instalarea bolilor şi moartea prematură.

(Foto: Shutterstock.com)

Iată câteva dintre rezultatele unor astfel de studii recente:

• persoanele vârstnice care aveau relaţii sociale puternice aveau şanse de supravieţuire cu 50% mai mari decât ale persoanelor de aceeaşi vârstă lipsite de interacţiuni sociale corespunzătoare (studiu realizat în SUA, publicat în 2010 în PLOS Medicine şi care a analizat şi interpretat 148 de studii separate, totalizând date despre mai mult de 300.000 de participanţi). Creşterea riscului mortalităţii, indusă de singurătate, este comparabilă cu cea indusă de fumat şi de două ori mai mare decât cea asociată cu obezitatea! 
• singurătatea afectează negativ funcţionarea sistemului imunitar şi favorizează inflamaţia, ceea ce poate duce la apariţia unui mare număr de boli, acute şi cronice, precum artrita, diabetul de tip 2 şi bolile cardiace. (Studiu realizat la Center for Cognitive and Social Neuroscience, University of Chicago, publicat în 2010).
• studii realizate atât pe oameni, cât şi pe alte specii de primate au arătat că însingurarea suferită în copilărie alterează atât dezvoltarea normală a creierului (ducând la tulburări de comportament care se pot menţine toată viaţa), cât şi sistemul imunitar, făcând corpul mai vulnerabil la atacul agenţilor patogeni.

Sentiment sau fapt obiectiv?

Unul dintre cei mai reputaţi specialişti în studiul conexiunii dintre singurătatea cronică şi starea de sănătate este John T. Cacioppo de la Universitatea din Chicago, care studiază de mulţi ani modul în care singurătatea şi izolarea socială afectează sănătatea oamenilor.

După părerea lui, pe lângă lipsa de contacte umane în sine, un mare factor de stres îl constituie şi modul în care este percepută, personal şi social, singurătatea. Un om singur este adesea privit drept un ratat şi nu numai că atrage proasta părere a comunităţii, dar el însuşi, copleşit de însingurare, ajunge uneori să se întrebe dacă nu cumva este singur pentru este „rău”, pentru că este un om care nu merită să aibă prieteni. Şi, când se întâmplă aşa, un sentiment de ruşine, de lipsă de stimă faţă de propria persoană, întovărăşeşte izolarea, făcând-o şi mai greu de suportat. Sentimentul respingerii este o altă faţetă a fenomenului, iar diferite studii ştiinţifice au arătat cât de distructiv este acest simţământ. 

Încă şi mai bizar este faptul că te poţi simţi singur şi într-o cameră cu sute de oameni în jur; poţi avea contacte sociale, directe sau indirecte, cu multe persoane, şi totuşi singurătatea să te apese cu o putere de neînvins. După cumm observă Jessica Olien într-un articol publicat în Slate, chiar şi celebrităţile care au mii de fani şi cunosc sute de oameni se simt uneori foarte singure, până la a întreprinde tentative de sinucidere, după cum demonstrează cazul foarte popularului actor britanic Stephen Fry. O îndrăgită personalitate a ecranului, un om permanent înconjurat şi solicitat, profesional şi social, Stephen Fry a încercat totuşi să se sinucidă – din fericire a supravieţuit tentativei – afirmând apoi că, oricât de paradoxal al părea, singurătatea reprezintă pentru el o mare problemă. Şi nu este singurul care se luptă cu asemenea dificultăţi.

Cum este posibil? John T. Cacioppo explică: nu e vorba despre cantitate, ci despre calitate. Numărul de oameni pe care îi cunoaştem nu este relevant; de fapt, nici n-avem nevoie să cunoaştem zeci sau sute de oameni pentru a ne simţi împliniţi din punct de vedere social. Cei care contează sunt acei câţiva pe care ştim că ne putem baza şi care, la rândul lor, se bazează pe noi.

În plus, singurătatea este un fenomen complex; ca dovadă, psihologii au opinii diferite în privinţa ei. Unii  – cum este şi John T. Cacioppo – dau întâietate emoţiei faţă de faptul obiectiv: însingurarea este o stare de spirit şi nu este totuna cu a trăi singur.  Psihologii din această şcoală insistă că ea trebuie privită ca o stare interioară, subiectivă, nu ca o condiţie exterioară obiectivă. Alţi specialişti, însă, insistă asupra lipsei contactelor sociale şi a sprijinului social ca fiind factori care determină, obiectiv, condiţia de persoană însingurată, cu toată cohorta ei de consecinţe nocive asupra sănătăţii.

(Foto: Shutterstock.com)

Oricum, într-o privinţă toţi sunt de acord: singurătatea, fie ea existentă obiectiv ori resimţită subiectiv – este un ditamai factor de risc pentru sănătate. Mai toţi medicii întreabă: Fumaţi? Beţi alcool? Sunteţi stresat la serviciu? Dar câţi medici întreabă: Vă simţiţi singur?

• Într-unul dintre studiile sale, Cacciopo a măsurat activitatea cerebrală în tinpul somnului la un număr de persoane, comparându-le pe cele singure cu cele care nu erau astfel. A constatat că oamenii singuri erau mai predispuşi la un fel de „micro-treziri”, ceea ce dovedea că, la ei, creierul era într-o stare de alertă chiar şi în somn, poate ca urmare a temerilor inconştiente generate de faptul că erau singuri în puterea nopţii. Cine ştie dacă nu e vorba despre un mecanism de supravieţuire, păstrat din timpuri străvechi?

Cum subliniază Judith Shulevitz într-un amplu articol publicat recent, noi, oamenii, am evoluat ca fiinţe sociale; oamenii primitivi, strămoşii noştri, erau mult mai slab înzestraţi fizic decât prădătorii cu care aveau de-a face, aveau copii care se maturizau încet şi şi creşterea lor implica un consum mare de energie din partea părinţilor şi ajutor din partea altor membri ai tribului… Au făcut faţă acestor dificultăţi prin cooperare, dezvoltându-şi un fel de „creier social” şi din colaborarea socială s-a născut, în mare măsură, forţa speciei umane.

Astfel, singurătatea apare ca o stare nefirească, o anomalie care, ca mai toate anomaliile, îşi pune amprenta în chip dureros asupra bunăstării noastre fizice şi mentale. Singurătatea dereglează semnalizarea celulară mediată de hormoni, măreşte nivelul hormonilor de stres, poate chiar să modifice genele care guvernează comportamentul şi să scoată diverse sisteme biologice ale organismului uman din regimul lor normal de funcţionare. 

O listă parţială a bolilor despre care se crede că sunt cauzate sau exacerbate de singurătate include: maladia Alzheimer, diabetul, obezitatea, hipertensiunea arterială, bolile cardiace, maladiile neurodegenerative şi chiar cancerul: la oamenii singuri, tumorile se metastazează mai rapid. 

Genele sau mediul?

Există, realmente, oameni cu o fire mai singuratică, iar studiile pe gemeni au arătat că însingurararea este, în proporţie destul de mare (aproape jumătate), moştenită. Dar asta înseamnă că restul (mai mult de jumătate) este dobândită ca efect al unor factori ce nu ţin de genele cu care ne-am născut. Condiţiile în care am crescut sunt cele care pot influenţa covârşitor sentimentul de însingurare şi impactul acestuia asupra sănătăţii. Lipsa de grijă din partea unui părinte iubitor, în copilărie, apare drept cel mai grav factor de acest tip, generând o serie de probleme fizice, psihice, comportamentale care pot persista toată viaţa. Drama orfanilor şi a copiilor abandonaţi din România – citată şi de Judith Shulevitz în articolul ei – a arătat cât de uriaş este impactul nociv al lipsei de dragoste şi îngrijire la o vârstă fragedă. Dar acelaşi tragic fenomen a adus şi o rază de speranţă: a arătat că efectele dureroase ale deprivării afective pot fi îndreptate; că, încredinţând copiii unor familii iubitoare sau unor asistenţi maternali afectuoşi şi pricepuţi, aceşti copii scapă, în mare măsură, de rănile sufleteşti şi de o serie de probleme ale sănătăţii fizice care, altfel, le-ar fi putut tulbura grav vieţile.

Ce alte soluţii ar mai putea exista pentru această problemă a singurătăţii, devenită o problemă de sănătate publică?

James Heckman, un economist american de la Universitatea din Chicago, laureat al Premiului Nobel, consideră că ar trebui să ne schimbăm viziunea asupra sănătăţii şi să punem în ecuaţie un complex de factori care sunt, cu toţii, corelaţi: rata infracţionalităţii, nivelul scăzut de educaţie, predispoziţia la obezitate, diabet şi boli cardiovasculare; în foarte multe cazuri, toate aceste probleme au, în opinia sa, una şi aceeaşi origine: însingurarea îndurată în copilărie, lipsa îngrijilor afectuoase ale părinţilor, într-un cămin armonios. Mulţi copii din păturile sărace ale populaţiei americane suferă de această calamitate. În acest segment al populaţiei abundă mamele singure şi nevoiaşe cărora le lipsesc atât timpul, cât şi banii pentru a oferi copiilor lor experienţe care să-i îmbogăţească emoţional. Soluţia ar fi un program coerent de sprijin pentru aceste familii, sprijin care ar putea  să reducă nu numai rata infracţionalităţii şi a abandonului şcolar, dar şi pe cea a obezităţii, diabetului şi bolilor cardiace care fac ravagii în rândul populaţiei sărace a SUA.

Alte abordări includ:

• soluţii „medicale”, precum administrarea unor medicamente care să combată pe cale chimică sentimentul de însingurare, aşa cum propune Steven Cole de la Universitatea California – Los Angeles, autorul unor studii ample asupra relaţiei dintre însingurare şi scăderea speranţei de viaţă. Sună ciudat? Nu chiar aşa de ciudat cum pare, având în vedere că recent s-a descoperit că paracetamolul reduce nu numai durerile fizice, dar şi „angoasa existenţială” şi teama de moarte şi poate alina suferinţa sufletească provocată de o despărţire.
• soluţii „tehnologice”: deşi destule studii arată că interacţiunile online, departe de a ne uşura considerabil sentimentul de izolare, pot chiar să îl intensifice şi să ne facă să ne simţim mai nefericiţi,  Cacioppo şi o colegă a sa, Louise Hawkley, cred că puterea computerelor şi a internetului poate fi folosită constructiv în lupta cu însingurarea: ei au încercat să dezvolte o aplicaţie de mobil care să îi ajute pe oameni să îşi însuşească obiceiuri sociale mai bune, reamintindu-le, de exemplu, să vorbească în fiecare zi cu cineva. Nu au putut face însă rost de fonduri pentru a crea software-ul, aşa că au recurs, deocamdată, la o soluţie mai simplă: sesiuni de „antrenament social” cu un instructor şi un computer, cu ajutorul cărora participanţii învaţă să descifreze expresii ale feţei, să interpreteze tonul vocii şi să scape de teama de respingere care îi face pe mulţi dintre ei să evite contactele sociale. Cu alte cuvinte, cum spune Louise  Hawkley, învaţă arta „cogniţiei sociale”. 

Sunt şi alte lucruri ce pot fi făcute pentru a-i ajuta pe oameni să îşi depăşească sentimentul de izolare, lucruri pe care oamenii le-au tot făcut de-a lungul timpului, ascultându-şi doar propria intuiţie, şi pe care ştiinţa le-a validat: aducerea lângă sine a unui animal de casă, descoperirea unui sens spiritual al vieţii, afilierea la un grup cu preocupări similare şi participarea la acţiunile acestuia. 

Fiecare adult trebuie să încerce să descopere ceea ce îl poate ajuta, pentru a ieşi din marasmul în care ne cufundă starea de izolare, sentimentul de a fi singuri şi rătăciţi în marele labirint al lumii.

(Foto: Shutterstock.com)