Prima pagină Cultura

Narcoticele în România: între visare şi inspiraţie

Maria Olaru 12.03.2012 | ● Vizualizări: 1739
Narcoticele în România: între visare şi inspiraţie     narcotice, stupefiante, droguri, opiu + zoom
Galerie foto (12)

Traficul de stupefiante este una dintre cele mai profitabile afaceri. De fapt, la nivel mondial, după traficul de arme şi cel cu petrol, vânzarea de droguri ocupă locul trei în topul celor mai bănoase afaceri ilegale, cu un total de 250 de miliarde de euro.

Consumul de droguri este o problemă universală, complexă şi îndelung dezbătută. Aproximativ 4.000 de plante produc substanţe psihoactive şi în jur de 60 dintre aceste droguri au fost folosite în mod constant în diferite colţuri ale lumii, de-a lungul istoriei. Dintre acestea, cele mai des utilizate au fost: canabisul, opiul, cocaina, cafeaua, tutunul şi alcoolul. Cu toate că în ultimul timp, narcoticele şi efectele acestora au început să devină din ce mai mediatizate, puţini dintre noi ştim însă că drogurile au fost utilizate în zona Carpato-Danubiano-Pontică încă de la apariţia primelor civilizaţii. În cartea sa, Narcotice în cultura română, Andrei Oişteanu prezintă această lume prea puţin cunoscută a substanţelor psihotrope. Având la bază o bibliografie solidă, autorul reuşeşte să redea evenimente importante precum informaţii despre primele atestări istorice asupra consumului de droguri în spaţiul românesc sau evenimente importante din viaţa unora dintre cei mai de seamă reprezentanţi români care foloseau astfel de substanţe. 

Tracii şi pasiunea pentru narcotice 

Vinul este o substanţă psihotropă de origine vegetală, motiv pentru care, era considerat o licoare cu rol esenţial în crearea unor ritualuri religioase. 

La români, se spune despre viţa de vie fie că a răsărit dintr-un vânt tras de diavol într-o groapă ce a fost acoperită cu pământ, fie că iniţial a fost creat de Dumnezeu drept băutură dulce şi nealcoolică (mustul), dar care ulterior, prin intervenţia diavolului, a început să îmbete oameni. 

În antichitate, vinul avea o mare importanţă pentru traci, popor renumit pentru capacitatea lor de a consuma cantităţi enorme din această băutură. Scrieri şi descoperiri arheologice susţin existenţa unor ritualuri dionisiace la care luau parte atât bărbaţii cât şi femeile. De asemenea, se pare că acest popor iubea, mai ales, vinul neamestecat cu apa, o licoare tipic dionisiacă care avea capacitatea de a induce o stare de transă a băutorului. Pe de altă parte, tracii credeau că vinului nediluat cu apă ajuta prezicătoarele la crearea oracolelor. 

Totuşi, pentru că beţiile provocate de aceste ritualuri luaseră amploare, preotul Deceneu adoptă o măsură antidionisiacă, un fel de prohibiţie, în secolul I î.e.n. Astfel, nu numai consumul de vin este interzis, ci şi cultivarea viţei de vie. 

Interesant pentru această perioadă, spun istoricii, este faptul că vinul avea capacitatea de a trezi acest „furor religios” fără a fi combinat cu alte substanţe. În acest sens, profesorul Erwin Rohde crede că tracii îşi induceau această stare amestecând vinul cu alte substanţe halucinogene precum frunzele de canabis. Pe de altă parte, H. Jeanmaire, consideră că, la începuturile sale, Dionis a fost o divinitate a iederei sau a viţei de vie sălbatice. Astfel, este posibil ca tracii să fi consumat fructe sau frunze de iederă despre care se spune că posedă virtuţi psihotrope puternice. Dovadă a consumului de iederă ar putea sta cununa pe care o poartă zeul în multe reprezentări. 

O altă discuţie legată de plante psihotrope se referă la unele fumigaţii euforizante practicate de traci în timpul ospeţelor. Izvoarele istorice menţionează că tracii ardeau unele seminţe şi apoi inhalau fumul acestora, intrând într-o stare similară cu beţia. Singurul lucru care nu se ştie sigur este numele exact al plantei. Unii istorici susţin că ar fi vorba de cânepă sau mac, pe care oamenii obişnuiau, uneori să le ardă într-un fel de pipe, ipoteză susţinută chiar şi de unele descoperiri arheologice. Alţi specialişti sunt de părere că planta ar putea fi sovârf, lucru atestat de unele texte care descriu această specie. 

De asemenea, experţii au adus argumente privind faptul că preoţii asceţi ar fi practicat aceste ritualuri în cinstea lui Zalmoxis. Astfel, fumigaţiile erau create pentru a declanşa o transă mistică, ele având loc doar în timpul evenimentelor religioase şi fiind practicate doar de bărbaţi.

Astfel de practici s-au păstrat până în Evul Mediu, când mulţi dintre savanţi recomandau un fel de canabioterapie pentru diverse probleme de sănătate. Cel mai mult au beneficiat ţăranii după urma acestor „analgezice”. 

În secolul al XVIII-lea de exemplu, leacul pentru insomnie consta în consumarea unui pahar de vin în care au fost înmuiate flori de mac. În aceeaşi perioadă în spaţiul românesc se regăsesc documente care critică fumatul tutunului. Nu numai Biserica condamnă acest obicei, dar şi domnitorii fanarioţi şi doctorii. Cu toate acestea, pentru evreii hasidim din Moldova, Bucovina sau Maramureş tutunul şi alcoolul duceau sufletul în Rai. 

Cultura românească

Dimitrie Cantemir a petrecut, de voie sau de nevoie, 17 ani la Istanbul, timp în care a putut observa unele obiceiuri turceşti care, odată cu trecerea timpului, au fost adoptate şi de români. 

Domnitorii şi boierii români care au intrat, inevitabil, în contact cu otomanii au adoptat destul de repede cafeaua turcească, fumatul tutunului sau al haşişului. Unele dintre aceste obiceiuri au fost împrumutate de timpuriu, dovadă fiind prima atestare a cafelei, în Bucureşti, care datează din 1667. Altele, căpătate mai târziu, s-au împământenit în epoca fanariotă. 

Drogurile şi inspiraţia artiştilor

În perioada Romantică, opiumul nu numai că reuşeşte să rămână popular, dar el pare să îşi şi întărească imaginea. În secolul al XIX-lea sinuciderea cu opium devine foarte populară, în România şi în întreaga Europă, însă nu fumatul sau inhalatul fumului provoacă moartea, ci laudanumul sau tinctura de opiu este responsabilă pentru acest lucru. 

Însă, în a doua jumătate a secolului, nu de la orientali împrumută românii obiceiul de a utiliza narcotice, ci de la occidentalii din Paris, Londra, Berlin şi Viena. La început, indivizii foloseau narcoticele drept remedii farmaceutice, ulterior, acestea deveneau utilizate pentru inducerea „beţiei albe”. 

De exemplu, la îndemnul unui medic francez, Alexandru Odobescu îşi uşura nevralgiile cu morfină, în timp ce Carmen Sylva a fost tratată, după o intervenţie chirurgicală, cu cloral (un sedativ puternic). În aceeaşi perioadă, Titu Maiorescu primea injecţii cu cocină pentru pentru calmarea durerilor stomatologice. Pentru că oamenii de rând nu îşi puteau permite plata unor astfel de tratamente, cel mai des, durerile lor erau tratate cu alcool şi tutun. 

Rapid, din substanţă medicală, morfina devine drog des utilizat în cercurile moderne din Iaşi şi nu numai. Una dintre victimele acestui narcotic este Alexandru Odobescu, care izbuteşte să se sinucidă, pe semne din dragoste pentru o femeie cu 30 de ani mai tânără, luând o supradoză de morfină.  Un alt iubitor al senzaţiilor provocate de opiu a fost Ion Pillat, iar drept dovadă stă chiar poemul său intitulat „Opium”.

Şi Eminescu se pare că a fost victima unei vieţi dezorganizate din care nu lipseau excitantele şi narcoticele. Din însemnările lui Maiorescu reiese că acesta petrecea zile de-a rândul stând treaz şi hrănindu-se doar cu narcotice. În toamna anului 1883, când Eminescu este internat în primul sanatoriu bucureştean, „Caritas”, el este tratat de dr. Alexandru Şuţu cu bromură, injecţii cu morfină şi clorhidrat despre care, ulterior se va afla că, fiind un puternic narcotic, provoacă dependenţă şi afectează psihicul. După aproape 5 ani în care este mutat în cinci ospicii şi în care este supus acestui gen de tratamente, Eminescu se stinge din viaţă după o lungă „visare dementă euforistică”, cum nota Călinescu. 

Pentru alţi  scriitori, starea atât euforică, cât şi poetică este generată de tutun. Aici, reprezentativi sunt Macedonski şi Alcsandri. Acesta din urmă descria ţigara ca fiind „poetică” şi considerând-o nu numai un bun tovarăşi de drum ci şi un provocator de călătorii imaginare. 

După al doilea Război Mondial, numărul consumatorilor de narcotice a crescut mult în România. În timpul războiului, principalele tratamente la care erau supuşi răniţii conţineau narcotice şi stupefiante, motiv pentru care, mulţi dintre pacienţi părăseau spitalele fiind dependenţi de droguri. Cele mai des utilizare în această epocă au fost: morfina, opiul, eterul heroina şi cocaina. Predispoziţia românilor spre narcotice este semnalată şi în romanele epocii. De exemplu, Ştefan Ghiorghidiu, din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, compara nevoia de o avea pe Ela cu „morfina unui detracat”. În „Patul lui Procust” calmul este şi el asociat cu morfina, cu o senzaţie de împăcare dată de prezenţa iubitei. 

Ion Barbu este un alt narcoman. Plecat la studii în Berlin, poetul matematician împrumută obiceiurile nemţilor şi dragostea pentru droguri. „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter şi cocaină!”, scria Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său Leo Delfoss. Cu toate că în 1924 poetul este internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare, scrierile lui de după acest eveniment indică faptul că acesta nu ar fi renunţat niciodată la droguri, motiv pentru care în data de 11 august 1961, la vârsta de 66 de ani, Ion Barbu se stinge din viaţă în urma unei come hepatice, cauzată probabil de excesul de narcotice din tinereţe. 

Unul dintre cei mai experimentaţi scriitori a fost de departe, istoricul religiilor, Mircea Eliade. La numai 17 ani, el a publicat un articol intitulat „Artiştii şi haşişul”, în care explica cum mulţi artişti apelau la intoxicarea cu haşiş cu scopul de a-şi spori creativitatea. În anul 1929, la 22 de ani, el experimentează pentru prima oară intoxicarea cu opium, în Calcutta. În jurnalele sale descrie cum multe plante culese în perioada 1930 - 1931, când se afla în nordul Indiei, au fost testate fie personal, fie într-un spital mic din India. 

Aşa se explică cum de-a lungul vieţii, Eliade a testat de la opium, la mătrăgună, de la metamfetamine, la canabis. 

Halucinaţii de dragul ştiinţei 

Unul dintre cei mai vestiţi oameni de ştiinţă din România secolului XX este Dr. Nicolae Minovici, subdirectorul Institutului Medico-Legal. Acesta a studiat 172 de cazuri de sinucidere prin spânzurare şi a publicat „Studiul asupra spânzurării”, ocazie cu care s-a specializat în cercetări asupra agoniei. Mai exact, Minovici, urmărea efectele agoniei pe propria piele, prin autostrangulare. El şi-a provocat de 12 ori axfixierea parţială, iar durata şedinţelor de strangulare voluntară, dura între 4 şi 26 de secunde. Ulterior, el şi-a notat impresiile trăite şi halucinaţiile avute. Astfel de fenomene fizice provoacă „apariţia unor lumini fugetoare, o anestezie completă a corpului, stări de excitaţie, tremurări psihice”. Hipooxigenarea provoacă un fel de stări de ebrietate, halucinaţii şi manifestări de natură sexuală. Se vorbeşte despre erecţia şi chiar ejacularea produse la unii spânzuraţi. Legendele populare susţin că din sperma unui spânzurat căzută, pe pământ, răsare o plantă psihotică, şi anume, mătrăguna. Din acest motiv, hipooxigenarea mai este numită şi „beţia de oxigen”.