Din istoria familiei româneşti: în căutarea fericirii

În secolele XVII – XIX, cuvântul „familie” este foarte rar găsit în afara contextului teologic. Sub ortodoxism, în această perioadă nu se vorbeşte de familie în lipsa unei căsătorii oficiate de biserică şi binecuvântată. Prin urmare, familia se construieşte doar în jurul unui cuplu legitim acceptat, atât de societate, cât şi de biserică. 

În cartea lui Simeon Florea Marian, „Nunta la români”, găsim trei scopuri principale ale căsătoriei:

• Ana Blandiana, la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”: „Am învățat să citesc și am început să…
• Scriitoarea Ana Blandiana, invitată la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”, a povestit despre „cea mai grea”…

„Întâi, de a avea o consoartă spre ajutorare şi petrecere, spre mângâierea şi alinarea durerilor în caz de nefericire şi suferinţă, mai pe scurt spre împărtăşirea binelui şi a răului, a bucuriei şi întristării în decursul întregii vieţi. 

Al doilea, de a avea urmaşi legitimi, cari să păstreze numele de familie, ca sângele şi seminţia lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moşteni averea părintească , ca aceasta să nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă cine a se îngriji de dânşii şi a-i sprijini la bătrâneţe, iar după moarte să aibă cine a-i jeli şi înmormânta creştineşte, a-i pomeni şi a le da de pomană, şi a se ruga pentru iertarea păcatelor sale.

În fine, al treilea, ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut şi trăit în lumea aceasta, după cum prea adese ori se-ntâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriţi”.

Familia satisface astfel nevoile esenţiale: sexualitate, procreare şi supravieţuire economică. Biserica ortodoxă susţinea aceste trei motive şi promova discursuri cu privire la importanţa familiei pentru păstrarea bunelor moravuri. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup.” (Facerea 2, 21-24)

Alături de biserică, stau şi legile vremii care, la rândul lor, susţin şi propun căsătoria şi formarea unei familii ca mijloc prin care se evită nenorocirile de toate felurile, de la poligamie, până la amor între tineri necăsătoriţi. 

De aceea cazurile de seducţie, în care, de obicei, tinerele se simt înşelate şi trădate pentru că au fost părăsite după ce li s-a promis că vor fi luate în căsătorie ajung de multe ori să depună jalbă la Mitropolie, în speranţa că Sfinţi Părinţi îi vor convinge pe pârâţi să se unească cu ele sub taina căsătoriei. Nu de puţine ori, pârăţii scapă de jurământul de a deveni soţi plătindu-le fetelor o parte din zestre.

Impedimentele care stăteau în calea formării unei familii

Pentru ca o căsătorie să fi fost considerată validă ea trebuia să întrunească o serie de reguli precum: să fie încheiată având consimţământul familiilor, al părinţilor sau al stăpânului, mirele şi mireasa să nu aibă statut socio-economic diferit şi să nu fie a patra căsătorie pentru bărbat. Acestor „impedimente absolute”, cum le numeşte Ancuţa Popescu în studiul său ( „Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea”) li se alătură şi un şir de „impedimente relative”, care opresc căsătoria doar cu anumite persoane. 

De pildă, vârsta. Potrivit studiului menţionat anterior, băiatul nu se putea căsătorii decât dacă avea peste 14 ani, în timp ce fata trebuia să aibă peste 12 ani. Alţi factori de acest gen mai erau şi „anul de doliu”, în care femeia era obligată să îşi jelească soţul decedat, neavând dreptul de a se căsători cu altcineva, rudenia fie ea de sânge sau spirituală, deosebirea de credinţă, călugăria (căsătoria cu persoane care s-au dăruit călugăriei era interzisă, la fel şi cu persoane care deveniseră deja preoţi) şi răpirea.

Viaţa în doi

De multe ori, după căsătorie, cuplul trăieşte o bună perioadă în casa deţinută de părinţii mirelui, până ce noua casă este construită. Mezinul, cel considerat privilegiat, va rămâne în casa părintească alături de soţie. Totuşi moştenirea casei părinteşti presupunea, potrivit vechiului drept românesc, că mezinul beneficia şi de „partea sufletului”, obligându-se că se va îngriji de părinţi la bătrâneţe („De bono coniugali”, Violeta Barbu).

Totuşi, modelul de viaţă de familie propus de feţele bisericeşti este unul utopic deoarece, aşa cum notează Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în cartea sa intitulată „În şalvari şi cu Işlic”, soarta ţăranilor era mai dură decât o cunoaştem noi astăzi. Casa nouă pe care o primeau cuplurile tinere reprezenta o colibă conţinând o singură cameră şi în care urmau să locuiască ei alături de urmaşii lor şi chiar şi cu o parte dintre animale, în timpul iernilor grele.  

În familiile de boieri, în schimb, casele erau mai rezistente, din piatră, având chiar şi câte 3 camere, plus alte camere în curte care servesc drept adăpost pentru slujnice. În acest tip de case, tinerii au parte de ceva mai multă intimitate, cel puţin până la venirea pe lume a primului copil. La oraş, împinse de sărăcie, unele cupluri acceptă să trăiască chiar şi mai multe într-o cameră.

Familia întregită

În relaţia maritală, soţul şi soţia au roluri bine stabilite. Bărbatul este un fel de „motor” al casei care susţine financiar întreaga familie, în timp ce femeia se ocupă cu îngrijirea gospodăriei şi cu educaţia copiilor. Pentru a-i mulţumi soţului pentru efortul depus, obligaţia femeii este aceea de a i se supune. Astfel, bărbatului i se admite să certe şi chiar să pedepsească prin bătaie soţia neascultătoare (de unde şi proverbele „Femeia nebătută e ca o casă nemăturată” sau „Femeia nebătuta e ca moara neferecata” etc). Printre obligaţiile femeii se mai numără şi aceea de a-şi urma soţul acolo unde crede el de cuviinţă să-şi stabilească domiciliul. În caz contrar, femeia care părăsea domiciliul soţului putea fi adusă înapoi fără voia ei şi pedepsită.

În lipsa recensămintelor, numărul de copii pe cap de familie nu putea fi calculat, dar despre numărul estimativ al acestora aflăm, tot de la C. Vintilă-Ghiţulescu.  În secolul al XVIII-lea o familie are în medie 2-4 copii, dar asta doar din cauza faptului că rata mortalităţii infantile este mare. „Banul Cantacuzino povesteşte că în 16 ani de căsătorie a avut 16 copii….Constantin şi Neacşa au avut în 40 de ani de căsătorie nu mai puţin de 20 de copii. Şi într-un caz, şi în celălalt, mortalitatea infantilă a fost foarte ridicată, iar ambele cupluri au rămas cu numai patru copii fiecare”. De asemenea, şi V. Barbu scrie că: „Între cele 46 de familii de boieri de stat prezentate de Nicolae Stoicescu în dicţionarul său şi totalizând 289 de bărbaţi, cu uşurinţă se pot număra peste 20 de cupluri care aveau mai mult de 5 copii”. Cu alte cuvinte, în unele cazuri femeile rămâneau însărcinate până în momentul în care acest lucru nu mai era posibil din punct de vedere biologic.

Rata mare a mortalităţii infantile este explicată de indiferenţa faţă de copii, subiect despre care vorbeşte Edward Shorter. Între secolele XVII – XVIII, rata mortalităţii în prima lună de viaţă, în Europa, s-a situat între 150 şi 180 la mie, reactiv un copil mort la 5-6 născuţi. Principalele cauze ale deceselor erau epidemiile (de febră tifoidă, malarie, holeră), bolile contagioase precum scarlatina, rujeola, tusea convulsivă sau boli ale aparatului respirator. 

La baza structurii pe care se clădeşte familia stă consangvinitate, trunchiul comun fiind pater familiae. Totuşi, uneori existau cazuri în care cuplurile nu reuşeau să aibă urmaşi, lucru judecat drept un eşec total. V. Barbu consemnează că din totalul familiilor de mari dregători din Ţara Românească în secolul al XVII-lea, 10% au fost „atinse de extincţia biologică”. Singurul remediu posibil în acest caz este înfierea, metodă la care se recurge destul de rar în secolul al XVII-lea pentru că din punct de vedere juridic „o danie cu caracter patrimonial” putea institui un moştenitor cu obligaţii filiale fără a mai fi nevoie de adopţie. Totuşi, în secolele ce urmează, adopţia devine mai populară. 

Mai triste, însă, sunt cazurile în care soţul decide să îşi repudieze soţia pe motiv că nu este capabilă să aibă urmaşi. Acesta este unul dintre motivele (sau pretextele) pentru care recăsătoriile se practică destul de des în secolul al XVII-lea.

Despărţirea

În aceste veacuri, divorţul reprezenta un proces complex ce se desfăşura în mai multe etape. În general, unul dintre membrii cuplului depunea o jalbă la tribunalul ecleziastic, însă nu era exclusă nici acordarea unei sentinţe de separare din partea preotului parohial. 

În general, motivul pentru care femeile intentează divorţul reprezintă o încercarea de a scăpa de viaţa grea pe care o duceau. Biserica acceptă separarea doar în anumite motive precum: abandonul familiei, desfrâu, boală, călugărie, adulter, trai rău sau vrăjmăşia vieţii. Aceasta din urmă se referă la violenţa domestică dusă la extrem. 

Pentru ca femeia sa poată cere anularea căsătoriei, din cauza violenţei soţului, ea trebuia sa dovedească, cu martori (în general vecinii, personaje omniprezente) că bătaia a fost cu adevărat cruntă şi repetată, sau că bărbatul s-a folosit de un toiag cu care a lovit-o până ce acesta s-a rupt. Altfel, dacă violenţa era moderată, judecătorii nu considerau că motivul ar putea fi suficient de puternic pentru separarea cuplului, având în vedere că bătaia era admisă pentru îndreptarea comportamentului femeii. 

În ceea ce priveşte boala, divorţul se acordă doar atunci când unul dintre parteneri are lepră. Uneori, separarea se face şi atunci când soţul sau soţia au epilepsie, dar doar în cazurile în care individul era bolnav dinainte de căsătorie. Cunoscută în aceea vreme şi „boala loviturii”, epilepsia apărea de regulă ca urmare a bătăilor teribile repetate pe care le primeau soţiile.  Acestor două boli li se alătură impotenţa (în acest caz jalba poate fi depusă doar la cel puţin 3 ani de căsătorie) şi uneori chiar nebunia.