Prima pagină Cultura

Coroane pătate de sânge: 10 regi care au călcat pe cadavre

Maria Olaru 08.30.2013 | ● Vizualizări: 6294
Coroane pătate de sânge: 10 regi care au călcat pe cadavre     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (7)

Crima a reprezentat pentru foarte multă vreme un mijloc eficient de a obţine putere şi siguranţă. Astăzi ne este destul de greu să ne imaginăm vărsarea de sânge de care era capabil un conducător cu scopul de a-şi menţine tronul. Cu toate acestea, cel mai adesea, crima era cea mai bună rezolvare care putea pune capăt atât problemelor politice, cât şi celor personale cu care se confrunta un lider.

Deşi regii erau cei care deţineau puterea supremă într-un stat, această putere nu se putea menţine, de cele mai multe ori, decât prin luptă, război şi crimă. De asemenea, nu trebuie să uităm că nu au fost puţini regii care au urcat la tron abia după ce şi-au ucis predecesorii şi au condus campanii militare sângeroase, pavându-şi astfel drumul spre succes cu sânge. 

Pe de altă parte, au existat şi situaţii în care comportamentul nemilos al monarhilor a fost atribuit unor probleme mintale ce au luat naştere din obsesia nobililor de a-şi păstra sângele pur în familie. 

Pentru că majoritatea regilor au „călcat pe cadavre”, mai jos am ales doar 10 dintre liderii ce s-au asigurat că paginile cărţilor de istorie dedicate lor vor fi scrise în sânge. Lista, inspirată de un articol publicat de Jonathan Hatfull în revista britanică „All About Hitory” nu doreşte a fi neapărat un top al celor mai sângeroşi regi, ci doar o trecere în revistă a unora dintre cei mai duri şi nemiloşi conducători din istorie. 



Ethelred al II-lea cel Şovăielnic

(A domnit între anii 978-1016, în Anglia)

În timpul domniei, fiul Regelui Edgar a fost supranumit Ethelred the Unready, nume tradus adesea în română ca Ethelred cel Şovăilenic. Cu toate acestea, lingviştii sunt de părere că această poreclă era o ironie adusă la adresa regelui tocmai din cauza faptului că deşi numele numele sau, Ethelred, însemna „sfat nobil”, el era foarte prost sfătuit de cei din jur. Prin urmare, supuşii l-au numite Ethelred the Unready, termenul de „unready” însemnând în acea vreme „prost sfătuit”. 

Oricum, cu sau fără această poreclă domnia lui Ethelred nu a fost una lipsită de probleme. În 978, fratele său Edward Martirul a fost ucis de nobilii care doreau ca tronul să fie ocupat de Ethelred. Deşi Ethelred era prea tânăr pentru a putea fi implicat în acest complot, reputaţia lui a rămas pătată, în timp ce regretatul său frate a fost proclamat sfânt. 

Ca urmare a acestui incident, Ethelred nu a inspirat încredere tuturor nobililor, iar acest lucru a creat probleme serioase într-un moment în care unificarea britanicilor reprezenta o prioritate. Mai exact, danezii începuseră să invadeze coasta Angliei, încâlcând tratatul pe care îl avuseseră cu regele Edgar. 

După ce englezii au suferit o înfrângere serioasă în 991, la bătălia de la Maldon, Ethelred a început să plătească tribut danezilor în schimbul păcii. Chiar şi aşa, danezii erau greu de calmat, iar ostilităţile între ei şi englezi au reînceput 6 ani mai târziu. 

În cele din urmă, în 1002, Ethelred a luat o decizie drastică: pe 13 octombrie a dat ordine ca toţi danezii din Anglia să fie executaţi, considerând că acţiunea sa este „o experminare cu adevărat justă”. 

Aşa cum era de aşteptat această încercare extremă de a impune puterea în faţa danezilor a dus la conflicte şi mai mari. În timpul masacrelor se pare că una dintre victime a fost chiar sora regelui danez Gunhilde. Ca urmare a acestui eveniment, Anglia a fost iar invadată şi nu a mai durat mult până la căderea lui Ethelred. 

Ludovic cel Pios

(A condus Regatul Aquitaniei din 814 până în 840) 

Din multe punct de vedere Ludovic I a fost un lider sensibil, aşa cum sugerează şi numele. Tatăl său, Charlemagne l-a numit rege al Aquitaniei la vârsta adolescenţei, dar el a devenit regele francilor şi împărat al Romei după moartea părintelui său în 814. După încoronare, una dintre primele lui decizii a fost aceea de a-şi trimite toate surorile nemăritate să trăiască în mânăstiri, cu scopul de a evita orice problemă diplomatică. 

În 817, când Ludovic a fost la un pas de moarte, într-un accident, el s-a decis că ar trebui să îşi numească succesorii. Astfel, a confirmat că nepotul său Brenard urma să rămână regele Italiei, dar a hotărât ca acesta să continue să i se supună lui Lothair, fiul său. Este limpede că de aici a luat naştere un adevărat conflict. Bernard s-a simţit jignit de decizia unchiului său şi, mânat de zvonurile care spuneau că Ludovic urma să pornească o invazie, pune la cale o revoltă. 

Informaţiile privind revolta au ajuns şi la urechile lui Ludovic cel Pios a cărui reacţie nu se lasă aşteptată.  Acesta alcătuieşte imediat o armată şi pleacă să îşi viziteze nepotul. Intimidat de grabnicul act al unchiului său, Bernard încearcă să negocieze cu acesta, însă planul său nu dă roade şi este obligat să se predea. 

Iniţial, Ludovic îşi condamnă nepotul la moarte, dar apoi se răzgândeşte şi îi dă acestuia o pedeapsă apartenent mai uşoară: orbirea. Cu toate acestea, procedura nu este realizată cu succes şi după 2 zile de chinuri de la orbire Bernard părăseşte această lume. 

După acest eveniment vor urma trei războaie civile destul de dure, însă Ludovic cel Pios va rămâne în istorie pentru actul de cruzime de care a dat dovadă faţă de nepotul său. 

Carol al II-lea al Spaniei

(1665-1700)

Carol al II-lea al Spaniei    

Motivul pentru care Carol al II-lea al Spaniei s-a ales cu reputaţia de rege sângeros este scris în moştenirea sa. 

El a fost ultimul monarh spaniol din Casa Habsburg, o dinastie atât de obsedată de puritatea sângelui încât practica des consangvinitatea. Carol al II a fost rezultatul unei astfel de legături, mama sa căsătorindu-se cu propriul unchi. Ca urmare a acestui lucru, Carol a suferit de o serie de boli, atât fizice, cât şi mintale. Chiar şi aşa, nimeni din dinastia de Habsburg nu a pus problemele tânărului rege pe seama disfuncţiilor genetice, ci pe seama vrăjitoriei. 

Cu toate acestea, Carol urcă la tron la vârsta de doar 3 ani, mama sa Mariana fiind regentă, delegând mare parte din probleme curţii către oamenii ei de încredere. 

Chiar şi după ce Carol a crescut destul de mult, Mariana ar fi putut să îşi păstreze poziţia, având în vedere că băiatul suferea de întârzieri mintale şi nici nu urmase nicio formă de educare. Chiar şi aşa, consilierii hotărăsc că o astfel de mişcare ar inspira vulnerabilitate. 

Nu după mult timp, Mariana este exilată de la Curte în urma unei lupte pentru putere condusă de Ioan cel Tânăr al Austriei, fratele vitreg al lui Carol. 

În istorie, Carol al II-lea al Spaniei a rămas cunoscut pentru masacrul comandat în 1680, când a prezidat cel mai mare auto de fe din istoria inchiziţiei spaniole în care a condamnat şi ars mai mulţi eretici. 

Deşi este foarte posibil ca execuţiile să fi fost comandate de altcineva, Carol a asistat la judecata şi uciderea condamnaţilor. 

Carol al II-lea de Navarra

(1349-1387)

Carol sau Charles al II-lea de Navarra a fost un om mult prea mic pentru o descendenţă atât de nobilă ca a lui, el încercând să folosească ipocrizia şi linguşeala pentru obţine un statut mai bun. 

Printre altele el a ordonat asasinarea conetabilului francez în 1354 şi a făcut un pact cu englezii, forţându-l apoi pe regele francez Ioan al II-lea să accepte pacea. În 1356, Ioan se satură de trădările lui Carol şi îl arestează, pentru ca un an mai târziu acesta să evadeze. 

În cele din urmă, când Ioan al II-lea este de acord cu pacea, Carol eliberează toţi prizonierii în Paris formând o stare de anarhie. Când revoluţia în Paris era pe picior de pornire, Carol profită de situaţie, se întoarce şi conducând nobilimea, masacrează rebelii. 

Întreaga sa viaţă, Carol al II-lea de Navarra a jurat orbeşte credinţă oricui îi oferea o situaţie mai bună. 

Implicarea lui în conflictul dintre Regatul Castiliei şi Regatul Aragon s-a dovedit a fi dezastroasă, el fiind nevoit să îşi însceneze arestarea pentru a nu fi nevoit să participe la luptă. Această acţiune a fost atât de evidentă, încât tot Vestul Europei a râs de Carol şi de laşitatea lui. 

Înaintarea în vârstă nu l-a determinat pe Carol al II-lea de Navarra să renunţe la intrigi. Spre sfârşitul vieţii el a încercat să îl determine pe regele Angliei, Edward al III-lea să invadeze Franţa şi să îl detroneze de Carol al V-lea. De asemenea, el a fost implicat în două încercări de ucidere a regelui francez. 

În 1387 se pare că regele Carol al II-lea de Navarra moare ars de viu, după ce haine lui îmbibate în coniac au luat foc. 

Irod

(73 î.e.n. - 4 e.n.)

Irod    

Sunt mulţi cei care cred că cel mai atroce act realizat de Irod a fost uciderea pruncilor. Cu toate acestea, Biblia este singura sursă care vorbeşte de această întâmplare, în care Irod a ordonat uciderea copiilor cu vârstă mai mică de 2 ani din Betleem, neexistând izvoare istorice care să pomenească evenimentul. 

De fapt, se pare că Irod a fost un conducător excelent al Iudeei. În schimb, el se confrunta cu o problemă de altă natură care îl măcina amarnic şi din cauza căreia şi-a căpătat reputaţia de conducător nemilos. 

Poziţia de lider pentru care este vestit a câştigat-o când s-a căsătorit cu cea de-a doua lui soţie Mariamne (cunoscută sub numele de Mariamne I deoarece după ea, cea de-a treia soţie a purtat acelaşi nume). Această căsătorie l-a ajutat să întărească legătura cu evreii, aşa că el a ales să îşi izgonească prima soţie şi propriul fiu, pentru Mariamne. 

 Totuşi, odată cu trecerea timpului a devenit tot mai clar că ceva nu este în regulă cu Irod. Mai exact, el devenea din ce în ce mai predispus la episoade de instabilitate mintală care făceau ca iubirea pentru soţia sa să fie de-a dreptul periculoasă. 

Aşa se face că pregătindu-se pentru plecarea într-o expediţie politică şi neputând accepta ca soţia sa fie atinsă de alt bărbat, Irod dă ordin ca în cazul în se întâmplă ceva cu el şi nu se mai întoarce, Mariamne să fie executată. 

De această slăbiciune a regelui profită chiar sora lui care reuşeşte să îl convingă că Mariamne ar complota împotriva sa. Astfel, în anul 29 î.e.n., Mariamne a fost executată. Şi pentru că Irod se temea ca cei doi fii pe care îi avea cu Mariamne, Alexandros şi Aristobulus, ar putea să îşi răzbune mama când vor creşte, decide să îi ucidă şi pe aceştia în anul 7 î.e.n. Doi ani mai târziu, Antipater, singurul fiu pe care l-a avut Irod cu prima sa soţie a fost executat din acelaşi motiv. 

Richard I

Richard I    

(1189-1199)

Bărbatul supranumit „Inimă de leu” şi-a petrecut toată viaţa pe câmpul de luptă. Mai întâi şi-a îndreptat armele spre propriul tată, Henry al II-lea, în 1173 şi a continuat să urmărească în mod agresiv tronul până în 1189, când părintele a murit.

Sânge a curs chiar şi în ziua încoronării lui Richard, atunci când la Westminster Abbey şi-au făcut apariţia câţiva lideri ai evreilor care au purtat daruri, deşi regele le interzisese acestora să ia parte la eveniment. Richard a ordonat uciderea tuturor evreilor care au îndrăznit să îi încalce cuvântul. De îndată ce zvonul ajunge la urechile englezilor din Londra izbucneşte un adevărat masacru. 

Împreună cu Filip al II-lea al Franţei, care l-a susţinut pe Richard să lupte pentru tron, Anglia a luat parte la cea de-a treia Cruciadă. După ce a cheltuit aproape tot ce existase în trezoreria tatălui său pentru a-şi alcătui o armată, Richard s-a îndreptat spre Pământul Sfânt în 1190, iar în drumul său sângeros a lăsat mulţimi de victime în Sicilia şi Cipru. După ce a asediat oraşul Acre, în 1190 a ordonat executarea unui număr de 2,700 de prizonieri musulmani. În cele din urmă, cruciada a luat sfârşit iar Richard a fost nevoit să se retragă în 1192. În timpul retragerii Richard este capturat de Leopold al V-lea la Viena şi după ce este răscumpărat descoperă că fratele său, i-a dat Normandia înapoi regelui Filip. 

În 1196, Richard încearcă să recucerească Normadia şi construieşte fortificaţii pentru a lupta. În acest timp, războiul contra regelui Filip a continuat până în 1199, când Richard este străpuns de o săgeată ce îi va provoca ulterior moartea. 

Edward I 

(1272-1307)

Când Edward I a urcat pe tronul Angliei scopul lui a fost acela de recâştiga teritoriile pe care le considera ca fiind ale regatului. După moartea lui Henry al III-lea, Edward se întoarce în Anglia de la Cruciade şi începe să plănuiască o campanie militară în Ţara Galilor. El îşi face debutul ca lider cu un succes: în 1277 invadează Ţara Galilor şi în 1282 îl ucide pe Llewelyn.

Războiul din Wales are urmări devastatoare asupra sitaţiei financiare a naţiunii. Şi de parcă aceste probleme economice nu erau de ajuns, situaţia de agravează în momentul în care Edward decide să iniţieze un atac, în 1277, prin care îi cearea Gasconia înapoi regelui Filip al Franţei. Campania sa nu este una reuşită, iar la întoarcerea acasă este nevoit să lupte pentru a înăbuşi revoltele scoţienilor. 

După moartea regelui scoţian Alexandru al III-lea, in 1290, Edward reuşeşte să urce pe tronul Scoţiei un rege „marionetă” pe care spera să îl convingă să i se alăture în lupta contra Franţei. În realitate, scoţienii îndrăznesc să se alieze cu francezii atacând oraşul Carlisle. 

La acest act de neacceptat Edward răspunde cu represalii şi iniţiază un conflict lung şi brutal în urma căruia a fost supranumit „Edward ciocanul care i-a zdrobit pe scoţieni”. 

Erik al XIV-lea al Suediei

Erik al XIV-lea al Suediei    

(1560-1568)

Deşi, de lungul istoriei, majoritatea regilor au ordonat zeci, sute şi chiar mii de crime, puţini au fost cei care au îndrăznit să îşi păteze propriile mâini cu sângele altora. 

Regele Suediei, Erik al XIV suferea de instabilităţi mintale minore, care nu îl împiedicau să conducă ţara. De-a lungul domniei, el a întărit poziţia Suediei în nordul Europei revendicând teritorii în Estonia şi conducând războiul războiul scandinav de şapte ani, care a avut loc între anii 1563-1570. 

Deşi campaniile lui militare au avut succes, starea mentală a lui Erik se înrăutăţea odată cu trecerea timpului, iar istoricii sunt de părere că acesta ar fi suferit de schizofrenie. Odată cu trecerea timpului devenea din ce în ce mai paranoic şi credea din ce în ce mai mult în zvonurile legate de trădare. Ca urmare a acestor simptome, izvoarele au notat, printre alte evenimente similare, că regele a ucis doi gardieni doar pentru că a avut impresia că aceştia râd de el. 

Însă, cel mai renumit act dictat de aceste instabilităţi emoţionale este cel legat de familia nobilă Sture. În 1567, unul dintre pajii familiei a fost torturat de Erik pentru a afla dacă familia de nobili complotează împotriva lui. În cele din urmă, nemaisuportând chinurile pajul îi spune regelui ceea ce acesta îşi dorea să audă. 

Imediat după incident familia Sture este judecată şi condamnată la moarte, însă regele nu este hotărât dacă doreşte cu adevărat să acest lucru. Vizitându-i pe nobili la castelul din Uppsala unde erau ţinuţi prizonieri, Erik decide să îi elibereze. Pe drumul său de întoarcere, însă, regele află că fratele său pornise o revoltă şi se decide să se întoarcă şi să îi ucidă pe membrii familiei Sture. 

Henry al VIII-lea

(1509-1547)

Regele britanic Henry al III-lea este vestit pentru nenumăratele lui crime, dar şi pentru plăcerea cu care se bucura de viaţa înlăturându-i pe toţi cei care îi stăteau în calea poftelor. 

La scurt timp după ce a ocupat tronul, Henry s-a căsătorit cu Catherine de Aragon aşa cum l-a sfătuit tatăl său Henry al VII-lea care urmărea să întărească legăturile cu Spania. La doar două zile după încoronare el a arestat şi condamnat de trădare, fără dovezi, doi oameni de încredere de-ai tatălui său. Acesta era doar începutul, pentru că în anii ce au urmat sute de indivizi care i-au displăcut lui Henry au avut aceeaşi soartă, de la Thomas More la Thomas

Cromwell. 

Cu toate acestea, în lumea întreagă, Henry este cunoscut pentru lista lungă de soţii pe care le-a avut în încercarea disperată de a-şi satisface poftele şi de a avea un moştenitor. 

După divorţul de Chaterine, următoarea soţie a lui Henry a fost Anne Boleyn care, în ciuda renumelui, nu a rezistat mult până când a fost acuzată de infidelitate, trădare şi incest. Apoi, Anne a fost urmată de Jane Seymour, care a murit în timp ce năştea. Aceasta din urmă, a fost precedată de Anne Cleves de care regele s-a „descotorosit repede”, pentru ca ei să îi urmeze catherine Howard pe care Henry a acuzat-o că a fost infidelă deşi aceasta a susţinut că a fost violată de secretarul Francis Dereham. În ciuda protestelor sale, Chaterine a fost condamnată la moarte. Despre ultima soţie a lui Henry putem spune că a fost norocoasă deoarece regele a murit înainte de a avea timp să se plictisească de ea. 

Numărul exact al execuţiilor ordonate de Herny este necunoscut, însă în general se estimează că acestea s-ar ridica undeva între 57.000 şi 72.000. 

Leopold al II-lea al Belgiei 

(1865-1909)

Leopold al II-lea al Belgiei     

În încercarea disperată de a stabili o colonie peste ocean, regele Belgiei şi-a îndreptat atenţia spre bogăţiile din Congo. Înşelându-şi propriul parlament Leopold formează o organizaţie paravan numită Asociaţia Africană Internaţională  despre care spune că va ajuta la convertirea africanilor la creştinism. În realitate, scopul lui era acela de a exploata bogăţiile din Africa, adică fildeşul şi cauciucul. 

Astfel, în ciuda faptului că le promisese oamenilor din Congo că îi va scăpa de sclavie, Lopold transformă ţara într-un stat sclavagist. Fără niciun compromis, Leopold i-a supus pe locuitori la muncă, iar pedepsele pentru cei care nu îşi făceau norma erau îngrozitoare: de la bătaie, până la mutilarea familiilor şi chiar omor. 

La începutul anilor 1900, însă, Leopold le-a permis câtorva misionari să vină în Congo pentru a-i creştina pe africani şi a nu da de bănuit celorlalte mari puteri din Europa. Odată cu venirea misionarilor în Congo, Europa a început să audă zvonurile privitoare la acţiunile de exploatare ale lui Leopold la chinurile prin care treceau aceşti oameni şi numărul mare de cadavre. 

Este imposibil de estimat numărul de indivizi care au murit în Congo din cauza relelor tratamente însă Adam Hochschild, autor al cărţii King Leopold’s Ghosts estimează că au existat între 8 şi 10 milioane de victime înainte ca Leopold să fie convins să cedeze statului belgian gestionarea problemelor legate de Congo. 

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI