Povestea celei mai importante idei din istoria omenirii şi cum a revoluţionat ea civilizaţia umană

Ce este sufletul?

Conceptul de „suflet” este străvechi şi intuitiv. El porneşte de la premisa că în fiecare dintre noi se găseşte există o parte care este de natură spirituală, imaterială, iar această parte este, de fapt, adevăratul „eu”. Deoarece este imaterial, acest suflet nu este supus descompunerii şi distrugerii, precum învelişul nostru fizic, iar atunci când trupul nostru moare, sufletul poate să-şi continue drumul spre viaţa următoare şi spre nemurire.

• Max Born, părintele mecanicii cuantice. Câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică
• Piotr Ilici Ceaikovski, cel mai popular compozitor rus din istorie. Autorul operelor „Frumoasa din pădurea adormită”…

Oameni din numeroase culturi au avut parte de numeroase vise şi viziuni în care au avut experienţa părăsirii sinelui fizic, călătorind pentru a vizita alte locuri şi timpuri. Mulţi au considerat aceste călătorii drept dovezi ale faptului că esenţa reală a omului este un element spiritual ce poate funcţiona independent de corp. Această „esenţă” a primit numeroase nume de-a lungul timpului, printre care „corpul astral”, „corpul eteric”, „pneuma”. Cel mai cunoscut nume este cel de „suflet”.

În numeroase culturi, aceste experienţe avute în vis erau considerate „călătorii spre lumea spirituală”, iar oamenii le foloseau pentru a obţine sfaturi înţelepte sau diferite puteri. Cu toate acestea, ideea de suflet din ziua de astăzi diferă mult de ideile din antichitate. Spre exemplu, egiptenii credeau în existenţa a două suflete, fiecare având un rol diferit în structura unui om. De altfel, ideea de suflete multiple era foarte răspândită în antichitate; oamenii care trăiau în acea perioadă considerau evident faptul că aptitudini precum respiratul, conştiinţa, intelectul sau apetitul erau elemente esenţiale ale vieţii umane ce avea un caracter non-fizic, dar care erau totodată diferite, astfel că erau în mod evident dependente de diferite aspecte spirituale ale sinelui. 

În Grecia, cultele de mistere au jucat un rol important în unificarea acestor elemente separate ale sinelui. Membrii acestor culte iniţiatice credeau că ritualurile secrete le permiteau să aibă o viaţă fericită după moarte, spre deosebire de cei neiniţiaţi, ce aveau să meargă în Hades. Aceste culte iniţiatice au avut o influenţă importantă în anumite cercuri educate, iar unul dintre gânditorii influenţaţi de această practică religioasă a fost Platon.

Statuia lui Platon ce se găseşte în Academia din Atena    (Foto: Shutterstock.com)

Filozoful atenian a fost prima persoană din Occident care a susţinut că sufletul este o parte esenţială a noastră – adevăratul sine – şi că este prin natura sa nemuritor. 

Platon argumenta că trupul este doar o imitaţie imperfectă a adevăratei persoane şi că, la fel ca toate celelalte lucruri fizice, corpul era supus schimbării şi distrugerii. În schimb, sufletul făcea parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil şi, implicit, etern.

Platon a scos ideea sufletului din obscuritate, îndepârtând acest concept de experienţele mistice trăite de adepţii cultelor misterelor şi aducându-l în zona discursului raţional, susţinut de argumente. Filozoful susţinea că fiecare om este nemuritor datorită faptului că are suflet, astfel că nu are nevoie să efectueze anumite rituri pentru a continua să trăiască (aşa cum susţineau cei din cultele misterelor).

Deşi Platon a trăit cu aproximativ 400 de ani înainte ca Iisus să predice, teoria sa avea să se dovedească foarte atrăgătoare pentru creştinism.

Cum a adoptat creştinismul ideea de suflet

(Foto: Shutterstock.com)

În anii de început ai creştinismului, noua religie a câştigat numeroşi adepţi datorită faptului că promitea că morţii vor învia în scurt timp, odată cu sosirea Paradisului pe Pământ. Credincioşii îşi imaginau că vor trăi acest moment în trupul în care au trăit pe Terra.

Promisiunea petrecerii unei eternităţi în paradis era foarte convingătoare, iar misionarii creştini au convertit foarte multe persoane în bazinul Mării Mediterane. Cu toate acestea, paradisul nu părea să fie atât de iminent pe cât crezuse apostolul Pavel, care se aştepta ca Sfârşitul Zilelor să vină în timpul vieţii sale (în Epistola întâia către Tesaloniceni, Pavel spune „Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori”). 

Pe măsură ce mormintele se umpleau, iar generaţiile se schimbau, gânditorii creştini au fost nevoiţi să găsească o soluţie prin care să explice ce se petrecea cu morţii înainte de Sfârşitul Zilelor. Cheia avea să fie ideea lui Platon.

În secolul al IV-lea, creştinismul a beneficiat de o dezvoltare extraordinară, fiind mai întâi o religie acceptată în Imperiul Roman, fiind încurajată ulterior până când a devenit religia predominantă a imperiului. Ajungând într-o poziţie de putere, creştinismul putea alege cele mai înţelepte idei ale păgânilor pentru a-şi întări povestea, iar intelectualii care se convertiseră la creştinism îşi puneau la dispoziţie cunoştinţele pentru a rezolva cele mai dificile întrebări ale zilei.

Cel mai faimos intelectual convertit la creştinism a fost Fericitul Augustin, un filozof roman care a cochetat în tinereţe cu mai multe religii şi filozofii înainte să se convertească în 387, sub îndrumarea mamei sale, la creştinism. Cunoştinţele sale filozofice şi talentul său în a le aplica asupra doctrinei creştine i-au permis lui Augustin să devină cel mai influent teolog din istorie.

Augustin a acceptat ideea biblică a trupurilor care se ridică din morminte cu ocazia Zilei de Apoi, însă credea totodată şi în existenţa sufletului. Filozoful credea că atât trupul, cât şi sufletul sunt necesare pentru o existenţă umană completă dar, la fel ca Platon, Augustin era de părere că sufletul este partea noastră mai bună, asociată intelectului şi conştiinţei. Mai mult, Augustin credea că sufletul continua să existe şi după moarte, conservându-ne identitatea până în Ziua de Apoi, când trupurile vor fi ieşit din morminte pentru a se reuni cu sufletul. Abia în acest moment, credea Augustin, vom putea avea o existenţă completă în viaţa de apoi – fie cu sfinţii în rai, fie în infern.

Aceasta continuă să rămână doctrina oficială a numeroase confesiuni creştine, mai ales a Bisericii Catolice, însă în timp elementul învierii trupului a scăzut în importanţă în ochii credincioşilor, astfel că pentru majoritatea creştinilor de astăzi sufletul reprezintă cheia spre nemurire.

Sufletul, o idee ce avea să schimbe civilizaţia umană

Sufletul conferă fiecărui om o semnificaţie cosmică    (Foto: Shutterstock.com)

Ideea de suflet sugerează că oamenii sunt fiinţe unice, ce transcend tărâmul fizic, iar acest lucru stimulează dorinţa omului de a fi nemuritor. Din acest motiv, istoricii Raymond Martin şi John Barresi afirmă că această idee a modelat gândirea ce a stat la baza civilizaţiei occidentale.

Sufletul conferă un alt avantaj oamenilor: creştinii cred că acesta este creat de Dumnezeu din imaginea sa şi că are capacitatea de a intra în comuniune cu El. Astfel, fiecare om este o parte din divinitate, fiind prin natura sa nemuritor. Cu alte cuvinte, fiecare om are o semnificaţie cosmică. 

Modul în care religiile abrahamice au adoptat ideea de suflet accentuează semnificaţia cosmică a fiecărui credincios. Sufletul este asociat conştiinţei şi vocii interioare pe care o are fiecare dintre noi. Această voce interioară, fiind un dar divin, are capacitatea de a comunica direct cu Creatorul. Astfel, fiecare credincios are posibilitatea prin rugăciune să intre în dialog direct cu Creatorul. 

Această comunicare cu divinitatea a devenit un element de bază al experienţei creştine. Puţină lume conştientizează însă importanţa pe care oamenii au căpătat-o implicit în urma acestei idei: dacă înainte zeii erau capricioşi, iar oamenii puteau comunica cu ei doar în urma unor ritualuri complexe, acum Dumnezeu era întotdeauna disponibil. Pe de o parte, El este Creatorul Universului, omniscient şi omnipotent, dar pe de altă parte El este dispus să asculte orice dorinţă, orice regret şi orice greşeală. Tot ce trebuie să facă persoana credincioasă este să se gândească la acest lucru pentru a intra în contact cu Dumnezeu. Astfel, cea mai importantă fiinţă care poate exista este interesată în mod direct de fiecare persoană.

Rugăciunea permite un contact direct cu Divinitatea    (Foto: Shutterstock.com)

Antropologul Ernest Becker descria acest lucru drept „cea mai remarcabilă realizare a creştinismului: faptul că putea să ia sclavi, schilozi, imbecili, pe cei simpli şi pe cei puternici şi să-i transforme pe toţi în eroi prin simplul fapt că păşeau din această lume într-o altă dimensiune a lucrurilor, o dimensiune numită rai”. Din această perspectivă, orice bărbat, femeie şi copil de pe Terra, fiecare membru al omenirii era special şi important şi avea un rol de jucat în universul creat de Dumnezeu, fiind iubit de către Creator în mod personal şi individual.

Această ipoteză, conform căreia Creatorul universului ne cunoaşte pe fiecare dintre noi şi ţine la fiecare dintre noi, a devenit o trăsătură centrală a tuturor religiilor abrahamice. Acolo unde încă se mai întâlnesc convertiri religioase, cum ar fi în închisori sau în cadrul programelor pentru alcoolici şi dependenţi de droguri, această idee oferă persoanei care se converteşte o semnificaţie cosmică pe care altfel nu ar fi putut să o obţină într-o viaţă în care este percepută de societate drept un eşec. 

Ideea reprezintă o schimbare radicală faţă de perspectivele ce existau înainte de creştinism şi care îl vedeau pe om drept o jucărie unei soarte lipsite de milă. În religiile politeiste ce se întâlneau în Grecia, Roma şi în Orientul Mijlociu înainte de creştinism, zeii erau în cel mai bun caz indiferenţi faţă de oameni, iar în cel mai rău cruzi şi necruţători. Semnificaţia cosmică putea fi obţinută doar de eroi precum Ahile sau Odiseu sau prin ritualurile cultelor misterelor. Aceste perspective nu satisfăceau dorinţa de nemurire a oamenilor, astfel că nu este surprinzător faptul că ideea sufletului a fost adoptată cu un asemenea entuziasm.

Această idee s-a dovedit irezistibilă chiar şi în cazul celor ce nu-i acceptă contextul religios, astfel că a ajuns să stea la baza culturii occidentale, fiind greu de închipuit o alternativă. De altfel, ideea de suflet stă la baza principiului individualismului (teorie ce afirmă că fiecare individ în parte are o valoare), principiu ce reprezintă astăzi valoarea supremă în numeroase ţări ale planetei. Consecinţele acestei schimbări de perspectivă au fost uriaşe, iar antropologul francez Louis Dumont spune că „a fost o transformare atât de radicală şi de complexă încât a fost nevoie de cel puţin 17 secole de istorie creştină pentru a ajunge la final”. Cărturarii sunt de acord că această transformare a rezultat în urma combinaţiei unice dintre filozofia greacă şi religia iudeo-creştină. 

Dumont afirmă că această transformare a avut loc în mai multe etape. Mai întâi, persoanele cu înclinaţii spirituale şi-au descoperit sinele individual prin abandonarea colectivului, adică a societăţii, şi prin definirea propriei persoane doar prin raportarea la divinitate. Acest lucru se poate observa atât în hinduism şi budism, cât şi în fazele iniţiale ale creştinismului: Iisus din Nazaret spunea că ar trebui să ne abandonăm familiile şi societatea pentru a aştepta sosirea apocalipsei. Astfel, în afara distracţiei pe care o reprezenta societatea, un creştin putea să se realizeze drept un „individ-în-relaţie-cu-Dumnezeu”.

Atunci când creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, această separare de societate a început să fie contestată. Deşi mănăstirile continuau să ofere această tradiţie a separării de societate, creştinismul a fost forţat să permită milioanelor de oameni ce au intrat în mod subit sub sfera sa o metodă prin care să fie atât creştini, cât şi cetăţeni. Dumont subliniază că au existat două salturi uriaşe în această reconciliere: mai întâi în secolul al optulea, atunci când biserica a acceptat rolul său activ în sfera politică, iar apoi cu ocazia Reformei protestante, atunci când credincioşii individuali şi-au reafirmat în forţă relaţia directă cu Dumnezeu.

Martin Luther a fost cel ce a iniţiat această a doua revoluţie, însă ea fierbea de secole. Luther a argumentat că fiecare om are un suflet nemuritor aflat în legătură directă cu Dumnezeu şi că astfel fiecare dintre noi este un agent moral suveran care poate alege în mod liber dacă vrea sau nu să creadă în Dumnezeu. Apelul său era unul pentru libertate religioasă, însă creştinismul era încorporat în cultura zilei, astfel că efectul apelului său nu putea rămâne în planul spiritual. Afirmaţia că fiecare individ era egal în faţa lui Dumnezeu a dus în scurt timp la solicitarea unor libertăţi economice şi politice, provocând revoluţii atât în gândire, cât şi pe străzile oraşelor europene. În termenii folosiţi de Dumont, individul ca element opus societăţii devenise individul ca element component al societăţii.

Statuia lui Martin Luther din Wittenberg, Germania    (Foto: Shutterstock.com)

Individualismul, ce proclamă valoarea absolută şi autonomia unei persoane, este aşadar expresia politică a ideii de suflet. Toate sistemele politice şi etice se bazează pe o definiţie a conceptului de „om”. Sufletul, idee ce afirmă că fiecare dintre noi este o scânteie a divinului, a reprezentat o perspectivă radicală asupra naturii umane care, atunci când a penetrat sfera socială şi politică, a avut un efect dramatic. Cu alte cuvinte, nu suntem simpli membri ai tribului (Ion brutarul, fiul lui Ion brutarul şi ultimul din linia lui „Ion brutarul”), ci suntem indivizi, ceea ce înseamnă că merităm drepturi, egalitate, libertate şi democraţie.

Cea mai cunoscută manifestare a acestui crez se găseşte în Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii: „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toţi oamenii sunt egali, că ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea şi căutarea Fericirii”. Pentru majoritatea oamenilor care au trăit pe Terra, aceste adevăruri nu ar fi fost nicidecum evidente. Pentru un patrician roman, un şerb din Evul Mediu sau un paria indian, aceste adevăruri ar fi fost, în mod evident, false, aşa cum ar fi fost şi în cazul sclavilor deţinuţi de cetăţenii americani. Dar odată ce ideea că fiecare fiinţă umană are o esenţă unică şi nemuritoare ajunge în spaţiul social, atunci toate celelalte lucruri decurg din ea.

Declaraţia de independenţă a SUA    

După ce s-a răspândit departe de originile sale religioase, această perspectivă a fost dotată cu un vocabular laic. Astăzi, cuvântul „sine” este folosit în locul conceptului de „suflet”, însă ideea exprimată este aceeaşi: faptul că fiecare dintre noi are un «miez ireductibil» care ne face unici şi speciali. Deşi această credinţă este combătută de mai bine de un secol de numeroase persoane, de la psihologi până la specialişti în neuroştiinţe, ea continuă să fie filozofia dominantă a epocii în care trăim.

Consumerismul se bazează pe ideea de sine şi de autonomie economică    (Foto: Shutterstock.com)

Capitalismul şi consumerismul, ce accentuează autonomia economică, depind de această credinţă. La fel de dependente de ea sunt şi ideologiile politice ale drepturilor omului şi ale democraţiei liberale, la care se adaugă noile tendinţe moderne de „auto-descoperire” şi „auto-actualizare”.

Piramida nevoilor lui Maslow    (Foto: Shutterstock.com)

Aşadar, ideea de suflet a constituit principala sursă de valori a civilizaţiei noastre, chiar şi în cazul celor ce au abandonat aspectele sale mistice. Antropologul Ernest Becker a recunoscut că individualismul şi amplificarea sinelui nu sunt doar consecinţe ale ideii de suflet, ci şi o continuare a eforturilor continue depuse de oameni în căutarea nemuririi. Indiferent dacă noi credem sau nu că avem un suflet care va ajunge in rai, semnificaţia cosmică pe care ne-o atribuim ca indivizi ne linişteşte şi ne asigură că depăşim simpla biologie. Ea ne convinge că fiecare dintre noi este special, spre deosebire de animalele anonime ce trăiesc şi mor în jurul nostru. Aşadar, prin acest cult al sinelui ce predomină în societatea actuală – în care ne construim cariere, ne actualizăm potenţialul şi acumulăm tot mai multe lucruri – de fapt ne creăm un mit al imunităţii la extincţie.

O întrebare rămâne: va rezista ideea de suflet asaltului ştiinţei? Răspunsul îl vom explora într-un articol viitor.