Prima pagină Cultura

Sari Saltîk Dede – Povestea singurului sfânt musulman de pe pământ românesc

Nicu Pârlog 01.08.2014 | ● Vizualizări: 2972
Moment de rugăciune într-un cimitir musulman     Sursa Foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (8)

Poate cea mai frumoasă şi mai interesantă dintre toate provinciile istorice româneşti, Dobrogea este o lume cu adevărat aparte, cu tainele şi farmecul său inegalabil. Aici, în acest tărâm al contrastelor şi armoniei desăvărşite, unde istoria se împleteşte deseori cu incredibilul, există un loc real, palpabil şi vizibil, care ascunde sub cripta sa rămăşiţele singurului mistic musulman înhumat pe teritoriul României. Sari Saltîk Dede, sau Sari Sultuk Dede, depinde de sursa istorică, a fost de fapt un mare lider politic şi spiritual al unei secte musulmane care a avut timp de sute de ani numeroşi adepţi nu doar în Dobrogea, ci şi în mare parte din Peninsula Balcanică şi Turcia.

 
Din tainele confreriei turcilor Bektaşi
 


Din nefericire Istoria ne-a lăsat relativ puţine informaţii despre personalitatea lui Sari Saltîk Dede. Cu toate acestea povestea vieţii şi faptelor sale este nu doar una unică în peisajul autohton românesc, dar prezintă o serie de date importante şi interesante despre începuturile stabilirii şi sedentarizării populaţiilor turcice în provincia Dobrogea.
 
Aventura pe pământ românesc a acestei căpetenii turce din secolul 13 este strâns legată de confreriile religioase sufite ale populaţiilor turce care se implementau pe atunci în Anatolia şi Balcani.
 
Sari Saltîk este citat întotdeauna sub titulaturile de „Baba”, adică tată, sfătuitor, sau „Dede” adică bunic, cel mai adesea pe linie paternă. Sari Saltîk era de fapt un derviş rătăcitor ajuns lider spiritual al confreriei mistice a Bektaşilor, o confrerie musulmană de tip Tariqat, fondată în secolul 13 de către misticul sufit cu titulatura de Wali, adică de persoană sfântă în Islam, pe numele său Haji Bektaş Veli.
 
Mormîntul unui sfânt musulman din Pakistan    Sursa Foto: Shutterstock
 
Acesta a alcătuit iniţial o doctrină religioasă aparte în sânul Islamului. Iniţial, confreria Bektaşilor avea o ideologie  de inspiraţie şiită, precum majoritatea mişcărilor sufite de atunci. Asemenea altor mişcări similare, urmaşii lui Haji Bektaş, credeau că neofitul are neapărată nevoie de ghidarea spirituală a unui maestru, acei Baba sau Dede omniprezenţi în viaţa confreriei, precum şi pe respectarea şi urmarea perceptelor din Sharia, adică legislatura religioasă. Tariqah, adică traversarea căii discipolului, Marifa, adică adevărata cunoaştere şi aprofundarea lui Haqiqah, adică însuşi adevărul cel adevărat văzut prin prisma învăţăturilor Bektaşilor.
 
Deoarece adepţii puneau accent pe conceptul de Unitate a Tuturor Fiinţelor, mişcarea lor a fost de multe ori în pericol să fie declarată în afara legitimităţii Islamului, de către ulemalele influente din acele timpuri care vedeau în acest concept nimic altceva decât o încercare a Bektaşilor de a-şi însuşi noţiuni panteiste, păcat capital în Islamul sunnit.
 
Imagine stilizată a aunui dansator derviş    Sursa Foto: Shutterstock
 
Pentru Bektaşi, toate versetele Coranului au două sensuri de înţelegere, unul fiind exoteric, stricto sensu, denumit zahir, celălalt fiind aşa numitul batin, sens pur ezoteric, ale cătrui semnificaţii pot fi desluşite doar în urma unei iniţieri specifice. În cadrul acestei denominaţiuni, domneşte aspectul practicilor iniţiaţice, prin intermediul cărora fiecare adept trebuie să traverseze un parcurs al devenirii spirituale în urma căruia fiinţa sa este transformată prin explicarea tuturor sensurilor ascunse ale învăţăturilor sufitului întemeietor, Haji Bektaş Veli.
 
„Duhovnici” de ieniceri
 
La începuturile sale, învăţăturile lui Bektaş s-au răspândit rapid în rândul turcilor otomani. Spiritualitatea lor, la fel ca a celorlalte confrerii sufite, s-a transmis puternic prin intermediul artelor frumoase, în particular prin poeme mistice, şi chiar povestiri cu tentă umoristică, ambele categorii fiind foarte apreciate în atmosfera care domnea pe atunci în sânul tuturor straturilor societăţii Imperiului Otoman.
 
În ciuda elementelor eterodoxe (adică opuse doctrinei ortodoxe, tipice islamului sunnit) de tip ghulat, confreria bektaşilor s-a stabilizat în mod deosebit în Anatolia şi Balcani. De fapt, dervişii bektaşi au fost omniprezenţi în Balcani odată cu primele armate otomane care au înteprins expediţii de cucerire în această regiune. În fruntea fiecărei ordii otomane se aflau aceşti dervişi bektaşi, care aveau rolul de nici mai mult, nici mai puţin, „duhovnici” ai ienicerilor.
 
Dans al dervişilor din Konya    Sursa Foto: Shutterstock
 
Din acestă postură, dervişii se ocupau de menţinerea moralul ridicat al trupelor şi de îmbărbătarea liniei întâi de ieniceri în ajunul fiecărei bătălii. În acest scop, cântau din diverse intreumente, recitau pe de rost pasaje întregi din diverse texter religioase şi dansau până la epuizare. Multe cronici eurooene, iclusiv unele valahe, moldave şi transilvane menţionează prezenţa acestor dervişi alături de armatele turceşti care s-au înfruntat de-a lungul timpului cu voievozii noştri.
 
Dansul dervişilor rotitori din Turcia    Sursa Foto: Shutterstock
 
Prin acest aspect, dervişii bektaşi au avut o importanţă deosebită în cadrul fenomenului de islamizare şi turcizare al multor teritorii din Balcani. Prezenţa şi influenţa lor a fost preponderentă în anumite zone din Albania, Bulgaria şi Macedonia. Spre Epoca Modernă, revoltele confreriilor din Anatolia i-a pus în conflict cu ultimii sultani otomani, iar interzicerea confreriilor sufite de către  Mustafa Kemal „Ataturk”, părintele reformator al naţiunii turce moderne, le-a adus adepţilor bektaşi multe dificultăţi şi probleme.
 
Astăzi, rolul lor în cadrul societăţii turce este cu mult diminuat, fiind unul strict cultural. O serie de organizaţii de bektaşi continuă totuşi să funcţioneze în condiţii de semiclandestinitate pe teritoriul Republicii Turcia de azi.
 
Sfântul turc cu mormânt la Babadag
 
Unul dintre cele mai importante personaje din galeria numeroşilor „dede” şi „baba” ai bektaşilor îşi doarme somnul de veci în Dobrogea noastră, mormântul său fiind venerat se secole întregi, fenomenul continuînd şi astăzi.
 
Evident, este vorba de Sari Saltîk. Conform cronicii celebrului călător Ibn Battuta, numele original al liderului turc era de Mehmet, şi acesta văzuse lumina zilei în îndepărtata Buhara. Conform mai multor surse din acea perioadă, Sari Saltîk era un credincios extatic care studiase sub maeştri sufiţi renumiţi precum Mahmud Hayran, Haji Bektaş Veli şi chiar Ahmed al-Rifai.
 
Conform cronicii Oghuzname, epopeea sa pe melegurile noastre începe odată cu anul 1261, când căptenenia militară şi religioasă Sari Saltîk, alături de compatriotul său Issedin, primeşte din partea împăratului bizantin Mihail al VIII-lea dreptul de a se aşeza în Dobrogea, provincie aflată pe atunci sub stăpânirea Imperiului Otoman.
 
Imagine de epocă cu dervişi turci din Istambul    Sursa Foto: Shutterstock
 
Cele două căpetenii ale turcilor selgiucizi se stabilesc între anii 1262-1265 împreună cu 10-12 000 de supuşi în jurul localităţii Babadag de astăzi. Cele două căpetenii turce nu primiseră vreun cadou din partea basileului bizantin, ci acesta le condiţionase stabilirea în schimbul angajamentului acestora de a apăra militar provincia Dobrogei de ameninţarea hoardelor tătărăşti.
 
Însă după cronicarul turc Koprul, Sari Saltîk a fost trimis în Dobrogea alături de o ordie de 700 de războinici din provincia Khorasan de către însăşi Haji Bektaş, odată cu misiunea sacră de a răspândi şi aici Islamul. Nu se cunosc mai multe date legate de activitatea lui Sari Saltîk pe pământ dobrogean. Se ştie sigur că după moartea sa, o parte dintre oamenii şi discipolii care l-au însoţit s-au întors în Podişul Anatoliei, iar cei care au rămas aici s-au creştinat cu timpul, devenind astfel strămoşii etniei găgăuzilor de astăzi.
 
Aşezarea unde s-a stabilit cel considerat sfânt al turcilor bektaşi a fost denumită Babadag în onoarea sa, Babadag înseamnă de fapt Muntele Tatălui în limba turcă.
 
Statuia lui Haji Bektaş Veli din Turcia    
 
În anii 1484-1485, mormântul lui Sari Saltîk este vizitat de sultanul otoman Baiazid al II-lea Veli, venit pe aici nu doar într-o campanie militară împotriva lui Ştefan cel Mare, dar şi pentur a se ruga la mormântul dervişului despre care se credea că făcea minuni şi după moarte. După campania sa victorioasă care va răpi voievodatului Moldovei cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, sultanul va ordona ridicarea unui mausoleu asupra mormântului sfântului despre care folclorul turc din zonă susţinea că fusese depus în şapte sicrie succesive prevum o matrioşkă, pentru a fi ferit astfel de răzbunarea ghiaurilor...
 
În afară de mausoleu, acelaşi sultan a poruncit construirea unei geamii (Ulu Cami), alături de o baie turcească, din nefericire astăzi nu se mai păstrează nimic din ele. Cu toate că în anul 1919 mai existau ruine ale acestor edificii. După plecarea sultanului, mausoleul şi geamia au constituit nucleul unui centru cu caracter cumva monastic, denumit Tekke, al turcilor din regiune.
 
Mausoleul unde este mormântul lui Sari Saltîk se poate admira şi vizita şi în prezent, fiind probabil cel mai important obiectiv turistic din Babadag, cu toate că clădirea nu este cea originală, aceea fiind distrusă de asediile ruseşti din anii 1771, 1773 şi 1778, asedii care au transformat Babadagul de atunci într-un ansamblu de ruine. Ultima restaurare a mausoleului s-a efectuat recent, între anii 2004-2007.
 
Afiş electoral cu premierul Recep Tayyip Erdogan    
 
După anul 1989, mulţi turci şi tătari din comunităţile locale dobrogene, precum şi mulţi turci de peste hotare înteprind pelerinaje anuale la mormântul acestui sfânt deosebit de respectat şi venerat. Chiar şi Recep Tayyip Erdogan, nimeni altul decât premierul Republicii Turcia, a efectuat la data de 26 septembrie 2007 o vizită oficială împreună cu familia şi câţiva apropiaţi la mausoleul din Babadag. 
 
Dincolo de vitregiile istoriei, figura lui Saltîk alături de prezenţa culturală a minorităţilor etnice turco-tătare în România rămâne un exemplu minunat asupra unei toleranţe reciproce exemplare chiar la nivel mondial, nu numai european.
 
Poate că misterul, liniştea şi frumuseţea unică a peisajului şi naturii dobrogene au fost hotărâtoare în această ecuaţie...