Home » Cultură » Interviu cu scriitoarea Nora Iuga: „Călcam peste oameni cu copiii în braţe”

Interviu cu scriitoarea Nora Iuga: „Călcam peste oameni cu copiii în braţe”

Descopera

Publicat: 12.01.2017

Juriul Galei Tinerilor Scriitori a anunţat pe 6 ianuarie, numele câştigătorului celei mai bune cărţi de poezie a anului trecut: „Ascultă cum plâng parantezele” de Nora Iuga, editura Cartea Românească. Nora Iuga povesteşte în interviu despre un tren de refugiaţi şi despre limbajul zâmbetelor.

Prezentăm integral interviul pentru MEDIAFAX acordat de scriitoarea Nora Iuga:

Reporter: Ce căutaţi în tren? Nora Iuga: Sunt renumită pentru frica mea de a mă urca în avion.

Rep.: Ce anume vă înfricoşează?

N.I.: Tehnologiile. Eu m-am urcat prima oară în lift, după 40 de ani. Urcam zece etaje cu piciorul. La 13 ani, dacă mama mă trimitea la cofetărie să dau un telefon, eu mă întorceam acasă şi spuneam că persoana nu răspundea la telefon. Nu înfrăzneam să formez numărul de telefon.

Rep.: Totuşi, poezia se alimentează din frică?

N.I.: Frica este creatoare. Sunt convinsă că şi frica m-a îndemnat să scriu. Nu numai asta, ci şi poveştile. Copil, nu dormeam fără poveşti, iar ele aveau un element terifiant, Dracu, Zmeul cel rău, Muma Pădurii.

Rep.: Şi aţi plecat cu creaţia la târg.

N.I.: La Frankfurt. Mi-am luat bilet la cuşetă de patru paturi, că-s om modest, sărac o viaţă întreagă. Călătoria a început destul de suspect. Trenul a avut jumătate de oră întârziere.

Rep.: S-au urcat emigranţii.

N.I.: Am schimbat la Viena, dar aveam deja o întârziere de două ore. Trenul meu de legătură plecase. Mi s-a spus că vine alt tren. Dar acesta este arhiplin cu emigranţi. Însoţitorul, m-a primit, dar pe scări, alături de ciorchini de oameni. Cu chiu, cu vai, după plecarea trenului, am intrat în vagon. Locurile erau pline, nu se putea ajunge la wc. Călcam peste oameni, cu copiii în braţe. era un miros insuportabil. Dar au fost lucruri extraordinare. Credeam că austriecii sunt reci, extremişti. Dar multe femei austriece, care prinseseră un loc mai bun, luau copiii emigranţilor în braţe, îi alintau, îi mîngîiau, le puneau suzeta în gură. O afecţiune maternal neînchipuită.

Rep.: Ce-a văzut poeta, fără vorbe?

N.I.: Da, ei nu vorbeau nici o limbă. Era un limbaj de semne şi zâmbete. Erau neasemănători, îţi dădeai seama că nu-s europeni. Erau îmbrăcaţi sărăcăcios. Tineri, lungani, ca nişte sobe-tuci, sau scunzi de statură, rotofei, cu feţe îngrozitor de simple. Toţi însă mergeau la restaurant şi se întorceau de tot felul de sucuri, cafele. Nu ştiu de unde aveau bani. Printre ei, nu puţini, care m-au impresionat fără margini. Feţe de o nobleţe, ca-n 1001 de nopţi, femei frumoase, în pardeseie din gabardină fină, cu turban, degete lungi, gesturi graţioase, vorbeau încet, şoptit. Era fascinant. Oamenii sunt atât de diferiţi şi pot fi admiraţi până la Dumnezeu şi pot să-ţi stârnească o milă fără de margini.

Rep.: Unde aţi stat?

N.I.: Pe jos! Am avut ghinion. Când ne-am apropiat de Passau, ne-a anunţat şeful de vagon că trenul avea defecţiune tehnică. Încearcă s-o repare. A mai durat o oră jumătate. Mergea-se opera, aşa făcea trenul. S-a mai adăugat o oră jumătate. După o oră jumătate am fost coborîţi în câmp. A venit locomotive, dar trenul nu mai mergea la Frankfurt, ci la nurenberg. În loc să ajung pe la trei după masă la Frankfurt, unde trebuia să fiu aşteptată de prietenii mei, am ajuns la 11 noaptea. Ei credeau că am murit… la vârsta mea se mai poate întîmpla şi aşa ceva, lesne. Nu ştiam ce să fac, fără telefon. Trăiesc, nu-i aşa, ca-n evul mediu, aşa-mi place. M-am dus la poliţie. Am vorbit printr-un grătar. Niciun ajutor. Am vrut să dorm în cortul emigranţilor. Nu era voie. Mi-au spus că există o poliţie pe strada Oamenibuni, unde aş putea să dorm. Niciun om nu ştia de strada Oamenilorbuni. Până la urmă, am întâlnit o tânără gravidă, un om bun, nu?, şi ea mi-a fost îngerul păzitor. M-a dus acasă la ea. Nu vă pot lăsa în casă. M-a alintat. Duş, ceai fierbine, pat de puf. Niciodată în viaţa mea nu am dormit într-un asemenea pat. A doua zi dimineaţa, ca-n sânul lui Adam. A doua zi târgul a răsuflat uşurat: poeta Nora Iuga n-a murit.

Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club. A publicat numeroase volume de versuri, printre care: ”Vina nu e a mea” (1968); ”Captivitatea cercului” (1970; retrasă din librării şi biblioteci, având interdicţie de publicare timp de şapte ani); ”Opinii despre durere” (1980); ”Inima ca un pumn de boxeur” (1982, 2000); ”Piaţa cerului” (1986); ”Dactilografa de noapte” (1996, 2010); ”Spitalul manechinelor” (1998, 2010); ”Autobuzul cu cocoşaţi” (2001, 2010); ”Petrecere la Montrouge” (2012); ”Câinele ud e o salcie” (2013); ”Ascultă cum plâng parantezele” (2016).

Este licenţiată a Facultăţii de Filologie, specializarea Germanistică, Universitatea din Bucureşti (1953). I-a avut ca profesori pe Tudor Vianu şi George Călinescu. Profesoară de limba germană între 1954 şi 1955.

Lucrează ca bibliografă la Biblioteca Centrală de Stat, în perioada 1955-1969. Din 1969 până în 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedică. Ziaristă la ziarele de limba germană „Neuer Weg” şi „Volk und Kultur” (1977-1986). Din 1971 este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră PEN-Club. Din anul 2000 deţine funcţii de conducere în Uniunea Scriitorilor: secretară a Secţiei de Poezie (iniţiatoarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor „Gellu Naum”) în perioada 1999 – 2002, membră în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor în 2002, membră în Biroul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti în 2002.

Din 1985 este scriitoare profesionistă. Face lecturi publice în străinătate şi primeşte numeroase burse. A început să scrie versuri în clasa a doua la Institutul Catolic: în timp ce tatăl ei cântă la vioara un poem de Jeno Hubay, Nora Iuga a simţit o vibraţie puternică şi muzica a început să se transforme în cuvinte. Atunci a trăit pentru prima oară tulburătoarea atingere a inspiraţiei. Probabil din această cauză, Nora Iuga nu suporta calificativul de profesionist în poezie şi nu şi-a făcut niciodată o meserie din scris.

La 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar, în iulie 2010 apărându-i nr. 1 din „Girafa albastră”, o revistă audio-video cu şi despre autoare, pe care intenţionează să o publice trimestrial.

În 2007, a primit Premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspîndirea culturii germane în lume. În perioada 15 mai 2009–15 mai 2010, a beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD). Au mai obţinut această bursă, de-a lungul timpului, scriitori precum: Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş.

Nora Iuga a tradus în limba română din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller.

Sursa: Mediafax

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Un copil suferind de autism a uimit o lume întregă. Ce poezie a scris

9 din 10 români nu pot citi poezia asta fără greşeală! Tu poţi?

Două poezii româneşti se regăsesc în Top 50 cele mai frumoase poeme de dragoste din lume

Cinci lucrări de literatură celebre, scrise în perioada în care autorii se aflau în închisoare