Lemnul care canta

Misterele viorii Stradivarius

Joseph Nagyvary, un cercetator de origine maghiara de la Universitatea din Texas, sustine, dupa ce a testat lemnul viorilor cremoneze prin rezonanta magnetica nucleara si cu ajutorul spectroscopiei in infrarosu, ca moleculele unuia dintre componentii lemnului, hemiceluloza, erau rupte. Potrivit lui Nagyvary, acest fenomen ar fi rezultatul oxidarii produse de un pesticid folosit in epoca. Proprietatile acustice ale instrumentelor ar fi fost, astfel, schimbate, oarecum fara voia lutierului.

• Max Born, părintele mecanicii cuantice. Câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică
• Piotr Ilici Ceaikovski, cel mai popular compozitor rus din istorie. Autorul operelor „Frumoasa din pădurea adormită”…

Daca intri in atelierul lui Francesco Bisolotti, sef de breasla al lutierilor cremonezi, mai precis in camera de finisare a instrumentelor, ai senzatia ca ai patruns in laboratorul unei farmacii: flacoane umplute cu rasini, sticle cu rasini, eprubete cu pigmenti, uleiuri si solventi. Culorile merg de la galbenul chihlimbariu la rosul auriu, cald si transparent. Aici chiar nu poti lua numele Domnului Stradivarius in desert: in mijlocul incaperii troneaza statuia sa de bronz. Despre vernisul mitic al lui Antonio, Bisolotti spune: „Desi avea propriile lui secrete, am putut analiza diferitele componente utilizate in acea epoca. Nu stim insa care era ordinea in care le combina, dupa cum nu stim cum realiza stratul de pregatire a lemnului. Stapanirea maiastra a tehnicii vernisului este deosebit de importanta, pentru ca aceasta are nu doar rol estetic si de protectie, ci si rol acustic. Rotunjeste sunetul.“

Stiind ca nu stim mare lucru, dar banuind ca secretele lui Stradivarius vor iesi candva la iveala nu de sub lentilele vreunui laborator, ci de sub tremurul mainii unui nou Paganini, ne indreptam spre iesirea din Cremona. In urma se vede Il Torrazzo, turnul orgolios, ca un zvacnet de arcus impins spre cer, simbolizand perfect Cetatea Muzicii.

Facts

Cremona

Pe linia ce leaga Milano de Padova si Venetia, in apropiere de orasul indragostitilor lui Shakespeare, Verona, si la cateva zeci de kilometri de Mantova – locul de nastere al lui Mantegna si al lui Virgiliu (cel supranu­mit „lebada din Mantova“) –, intr-o arie in care fiece piatra are o scrijelitura culturala si un palpit artis­tic, a fost edificata, spre anul 200 i.Hr., in chip de citadela-scut a roma­nilor impotriva atacurilor galilor si apoi ale cartaginezilor lui Hanibal, Cremona. Important nod rutier, centru cultural de seama (aici isi va face studiile, in vremurile Antichitatii, Virgiliu), orasul va trai o puternica si constanta crestere economica si strategica.

Sangele Phoenixului

De ce suna o vioara Stradivarius altfel decat suratele ei de pe alte meleaguri? Legendele spun ca Maestrul si-ar fi vandut sufletul diavolului, ca ar fi muiat coapsele viorii in sange de pasare Phoenix, ca ar fi adus lemnul de pe cine stie ce exotice meleaguri… Mircea Oprita, un erudit eseist, mergea mai departe: „Se pare ca avem si noi, romanii, un amestec in vechea industrie de instrumente geniale, intrucat au aparut unele dovezi ca lemnul pentru viorile Stradivari si Amati provenea din padurile bucovinene de la Putna. Era lemn taiat si prelucrat dupa un ritual mistic de catre calugarii lutieri ai locului. La prima vedere, totul pare o legenda frumoasa. Numai ca urmele comertului cu lemn de viori bucovinean pot fi urmarite spre Viena si mai departe, spre Cremona. Interesante sunt si rigorile ritualice cu care era ales copacul (Pinus cembra) destinat fetei viorii si perechea sa solitara, un paltin argintiu din care se confectiona spatele instrumentului.“

Cele mai cunoscute viori Stradivarius
Soil (1714), considerata de majoritatea specialistilor cea mai buna vioara din lume
Viotti (1709)
Marylebone (1688)
Emiliani (1703), pe care canta Anne-Sophie Mutter, posesoare si a exemplarului Lord Dunraven (1710)
Marsick (1705)
Hammer (1707)
Gibson (1713)
Delfinul (1713), pe care a cantat Sasha Haifetz
Milanollo (1728), pe care au cantat Paganini, Menuhin, Christian Ferras si Pierre Amoyal
Contele de Fontana (1712), care i-a apartinut lui David Oistrah
Mesia (1716), care a ramas in atelier pana la moartea lui Stradivarius

Foto: Guliver, Shutterstock

Termenul, in limba italiana, (liutaio) a inceput sa circule curent la jumatatea secolului al XVI-lea si desemneaza „un fabricant de instru­mente cu corzi si cutii de rezonanta (lauta, vioara, chitara etc.), altele decat instrumentele cu clape.” Potrivit unui traseu etimologic sinuos, cu popasuri in formele „lauto” sau „leuto” si desemnand un instru­ment muzical curent al perioadei renascentiste (asemanator chitarei sau cobzei), cuvantul „liuto” deriva, daca e sa luam in seama o ipoteza etimolo­gica destul de raspandita, din arabul „al oud” – adica „lemn”.

Dinastie si alchimie

In mod obisnuit, nascocirea viorii, cel mai nobil, mai elegant si mai expresiv instrument cu coarde si cutie de rezonanta, ii este atribuita lui Andrea Amati (1511-1580). Chiar daca aceasta traditie poate ciunti marea istorie mondiala a lutierilor, amintirea ei permanenta nu este lipsita de o serioasa justificare: trebuie stiut ca Andrea, prin felul in care le-a trecut fiilor sai – Girolamo si Antonio – secretele de fabricatie si deprinderea de a migali lemnul, a creat o dinastie a lutierilor, al carei print va fi Niccolo Amati. Acesta isi va destainui secretele – atat cele primite sub pecetea tainei in atelierele parintesti, cat si cele tasnite din propria-i destoinicie – lui Jakobus Stainer, Antonio Stradivari (sau Stradivarius, cum in mod curent ii este latinizat numele) si lui Andrea Guarneri. Daca, prin Marea Opera alchimica, plumbul isi schimba proprietatile devenind aur, tot asa, sub mana lutierilor amintiti si a elevilor lor, lemnul, o materie grea, pamanteasca, devenea sunet perfect, muzica pura.

Frumoasa lombarda

Toata aceasta mirabila poveste a transmutarii materiei in spirit se petrecea si inca se mai petrece la Cremona, splendidul oras din Lombardia, situat in nordul Italiei, in regiunea prin care isi poarta alene apele fluviul Pad. In anul 451, pe meleagurile Cremonei incepe sa se raspandeasca crestinismul. Orasul, o vie ispita pentru toate puterile vecine datorita pozitiei sale geografice, trece sub controlul Exarhatului bizantin al Ravenei, in 553. In 603, cade in mainile lombarzilor (o populatie germanica a carei stirpe va fi amintita peste veacuri de toponimicul regiunii, Lombardia), iar apoi, dupa o lunga perioada de lupte intestine intre arhiepiscopie si populatie, este ridicat la rangul de Comuna.

Neobositul razboi dintre guelfi (partizanii papilor) si ghibelini (sustina­torii imparatilor germanici) va duce la sangeroase rivalitati cu miza extrapolitica, mai precis de ordin economic si teritorial, intre Comune. Cremona va lua partea imparatului Federico Barbarossa, in razboiul acestuia impotriva orasului Milano, si se va constitui in centru al unei importante seniorii a Lombardiei si Piemontului. In 1266, dupa prabusi­rea ghibelinilor, orasul are de indurat razbunarea guelfilor, iar apoi, din nou, pe cea ghibelinilor reveniti la putere (o tragedie cu un rapait absurd, ale carei ecouri au fost aduse pana la noi si de rimele din Romeo si Julieta).

Rutina nestatorniciei se perpe­tueaza si depaseste granitele vraj­masiei guelfi/ghibelini, abatandu-se ca o datina neagra asupra destinelor oamenilor: orasul trece din mana in mana, de la familia Cavalcabo la neamul Visconti si, pana la urma, ajunge in vistieria Sforza, atunci cand Francesco il primeste ca dota de la Bianca Maria Visconti. Francezii il trec in puterea venetienilor (la 1499, prin Tratatul de la Blois), care il cedeaza spaniolilor, care sunt inlocuiti de austrieci si apoi iar de venetieni. In 1814, Cremona intra in componenta Regatului Italiei.
Cea mai puternica traditie a orasului ramane, dincolo de zumzetul sacaitor al amenintarilor belicoase, muzica. Aici, chiar intre arme, muzele nu au tacut nici o clipa de la 1500 incoace. Aici s-a nascut si a creat Claudio Monteverdi si s-a afirmat Amilcare Ponchielli. Aici a vazut lumina zilei prima vioara, cu 450 de ani in urma. Aici s-au construit cele mai renumite instrumente ale cvartetului de coarde etern: vioara I, vioara a II-a (alto), viola si violoncelul.

Pasi prin cetate

Aerul dintre cladiri este mai mereu cenusiu si umed, din pricina, poate, a intersectiei fluviale dintre Pad, Adda, Oglio si Serio. De la gara converg spre centru o sumedenie de strazi inguste, in general cu sens de circu­latie unic. Pe masura ce te apropii de Piazza del Duomo, inima cetatii, ulitele devin exclusiv pietonale, iar plimbarea ajunge o placere in sine, chiar daca ti-ai programat o tinta vilegiaturistica. Cladirile medievale, din piatra sau cu o tencuiala a carei crusta este crapata doar de necuviinta timpului, iar nu a grafferilor, se imbulzesc si isi imbratiseaza balcoa­nele de care atarna ghirlande rosii de muscate cazatoare. La fiece pas – certi­tudinea ca ai trecut pe langa atelierul unui lutier (sunt cateva sute in tot orasul) in care instrumentele au amutit inaintea uverturii. Iar uvertura, sau primele ei acorduri, se napusteste asupra vizitatorului brusc de dupa un colt, sub forma arcadelor Palatului Comunal, a Domului cu fatada de marmura palida si a Baptisteriului octogonal. Pe marginile pietei, mici locante cu scaune din rachita aliniate, abur de cafea tare, pahare de Chianti, cofeturi, aroma de unt topit in patiserii si „torrone”, turta de migdale, nuci, fistic si miere (aceasta din urma a mai adaugat un renume orasului: Cremona la Dolce). Tot aici, in plin festin de arhitectura romano-lombarda, dominand nu doar orasul, ci intreaga campie padana, se inalta celebrul Torrazzo, cea mai inalta campanila de caramida din Europa (156 de metri).
Intr-una dintre salile Primariei municipale te intampina marea expozitie permanenta a urbei, Sala Viorilor, sinteza a gloriei ei, far ce face sa germineze sensurile creatoare ale instrumentelor de vis ale lui Amati, Guarneri si Stradivarius, dar isi arunca ravasul de lumina si spre prezentul lutierilor cremonezi, si azi cei mai priceputi din lume. Ascuns in labirintul de strazi, sta Muzeul Stradivarius (via Ugolani Dati, la numarul 4), unde se odihnesc, la propriu, 700 de piese ale Maestrului, iar la Teatrul Ponchielli, pe Corso Vittorio Emanuele, se intinde spatiul unde are loc faimoasa Trienala cremoneza a lutierilor. Aici se intalnesc, precum druizii sub dolmenii tuturor secretelor, 300 de maestri ai viorilor, din 29 de tari. In sfarsit, pentru cei care chiar vor sa stie totul despre viori, pe Corso Garibaldi, la numarul 178, se afla scoala Internationala de Lutieri, instalata aici, in Palazzo Raimondi, inca din 1937.

Al servitio de la bona arte

Dascalii scolii – Giorgio Scolari, Giovanni Battista Morassi sau Konia – sunt, in acelasi timp, si cei mai de seama artizani ai locului, fiecare cu atelierul si magazinul sau de instrumente muzicale. Morassi, in varsta acum de 70 de ani, isi flutura parul sur de deasupra ochilor albastri si are mereu agatata o gluma in coltul buzei. (Cea mai plina de haz vorba despre viori a fost insa spusa de altcineva, ageamiu in materie de laute, Ambrose Bierce, in Dictionarul diavolului: „Vioara – instrument destinat sa gadile urechile omului prin frecarea cozii unui cal pe intestinele unei pisici.”) Cand intri in lumea lui Morassi, parca ai patruns in atelierul lui Gepetto: zeci de rafturi pe care stau inghesuite instrumente cu nemiluita, sute de sticlute cu lac, bucati de lemn care inca nu si-au gasit un sens, o pulbere fina de rumegus, clesti ciudati care constrang lemnul sa se contorsioneze, cateva viori albe in curs de uscare, instrumente de verificare a acusticii. Giobatta, cum i se mai spune (contragere de la Giovanni & Battista), priveste cum un ucenic rindeluieste spatele viorii, la lumina unei lampi de birou. E o munca de orfevru, in care detaliile nu se vad de aproape si, mai ales, nu pot fi percepute cu un ochi de neofit. Adunate, micile „fleacuri” sunt suma de puncte care alcatuiesc un tablou impresionist. „La Cremona, spune Giobatta, dorim din toata inima sa respectam traditia stramosilor nostri, dar nu facem niciodata niste simple copii.”

Iata de ce, si acum, lutierul inca mai cauta compromisul perfect intre doua forme de „Stradivarius”, cea din 1703, „vioara cu proportii perfecte”, si cea din 1715, botezata „Il Cremonese”, unul dintre cele mai izbutite exemplare ale perioadei de aur a lui Stradivarius (1644-1737). „Totul e o chestiune de milimetri pe sensul lungimii sau latimii si o problema de zecimi de milimetru in privinta grosimii. Mai mult ce sa va spun?” Konia sustine ca „mana simte totul, natura lemnului, structura, densitatea fibrei.” E o forma de a nu-si livra secretele sau, pur si simplu, explicatia oarecum emotionala a faptului ca meseria de lutier cremonez nu poate fi consemnata pe hartie? Nu stim. Ce stim este faptul ca o vioara semnata de el sau de Morassi valoreaza circa 12.000-15.000 de euro si ca pentru achizitionarea ei vin la Cremona interpreti din toate colturile lumii. Suma este insa, desigur, departe de preturile uriase inregistrate de originalele lui Stradivarius: Lady Tennant, bunaoara, este un exemplar care, in aprilie 2005, a fost vandut cu 1,6 milioane de euro, iar magicul Hammer a atins la Christie’s, in New York, anul trecut, suma de vanzare de 2,7 milioane de euro.