Prima pagină Cultura

Banii sau piata?

Iulian Anghel 11.17.2008 | ● Vizualizări: 369
Banii sau piata?     criza economica, recesiune, economie, banci, investitii, bursa, cadere economica, bani, piata, expansiune + zoom
Galerie foto (5)

„Banii se evapora, ei nu reprezinta nimic. Singura realitate solida este cuvantul lui Dumnezeu“, comenteaza Papa Benedict al XIX-lea despre actuala criza financiara care ameninta lumea si care promite sa devina cea mai mare prabusire financiara de dupa Marea Depresiune din 1929. Dar, daca lucrurile stau asa, de ce nu se duce Papa in pustie ca vechii sfinti, sa traiasca singur, in prezenta lui Dumnezeu? Si de ce a investit Papalitatea pe bursa, in piata imobiliara care se prabuseste si in titluri de stat, 1 miliard de dolari?

PATRU SECOLE DE AGONIE SI EXTAZ

Istoria financiara este presarata cu perioade de euforie, urmate de intoarceri bruste la realitate. Lacomie? Prea multa incredere in viitor sau in noile tehnologii? Din toate cate un pic. De-a lungul ultimelor patru secole, aceste episoade s-au succedat fara ca investitorii sa para a fi invatat vreodata din greseli. Cei care pierd sunt insa multi. O criza financiara sau monetara inseamna o restrangere a creditatii, cu alte cuvinte bancile imprumuta mai putini bani sau deloc. Ca urmare, afacerile se restrang, productia scade, muncitorii sunt trimisi in somaj si nu mai au bani sa cumpere, iar cei care produc trebuie sa produca mai putin. Este un cerc vicios, care porneste de obicei din specularea momentelor de crestere a unei economii sau a unui anumit produs. Prima criza speculativa cunoscuta in istorie a avut loc in 1634 si a fost provocata de bulbii de lalele. Mult mai tarziu, in Anglia si Franta, in vartejul speculatilor au intrat titlurile primelor companii pe actiuni. In secolul al XIX-lea, s-au succedat mai multe crize care i-au ruinat pe investitorii in actiunile companiilor de drumuri & cai ferate si pe cei din sectorul imobiliar. Mai aproape de noi, crizele bursiere au facut sa cada indicii americani (1987) si apoi pe cei japonezi (1989). De fiecare data, s-a constatat ca speculatia este un fenomen de masa. Noi oportunitati de investitii excita publicul, iar perspectivele de profit par infinite: fiecare isi imagineaza o noua era. Un optimism fara margini ii loveste pe investitori, le stimuleaza gustul castigului, iar pretul activelor isi ia zborul. Trezirea este intotdeauna brutala.

Tulipomania

Intre 1634 si 1637, un val de speculatii a impins pretul bulbului de lalea la cote inimaginabile – echivalentul a 20.000 de dolari de astazi. De ce? Lalelele tocmai fusesera aduse in Europa de Vest via Amsterdam. Erau in acea vreme comercializate in intreaga Europa, iar in functie de frumusetea si raritatea lor, reflectau statutul social al posesorului. Un bulb de lalea deosebit putea sa-l faca bogat pe cel care il vindea. Numai ca, in 1637, pretul bulbilor crescuse atat de mult fata de valoarea lor reala, incat si bogatii de atunci s-au dezumflat, iar acesta a scazut dramatic. Caderea pretului i-a ruinat pe multi dintre cei care speculau pe aceasta piata. Si atunci, ca si acum, evolutia unui bun tranzactionat pe o piata conduce uneori la un val de optimism exagerat. Intr-o astfel de situatie, se spune, pretul depaseste cu mult valoarea reala. Atunci se produce o prabusire, acel „bubble“ de care tot auzim vorbindu-se in ultimele luni.

In 1720, la un interval de cateva luni, au avut loc in Franta si apoi in Anglia doua crize asemanatoare. Ele priveau titlurile companiilor care exploatau resursele din Lumea Noua si au fost numite de catre istoricii economiei Mississippi Bubble si South Sea Bubble. In cele doua cazuri, razboaiele lasasera statul foarte indatorat, acesta cedandu-si privilegiile comerciale companiilor private, pentru a-si putea plati, cu banii primiti, datoriile. In Franta, Banca Regala emitea titluri, in vreme ce Compania Mississippi, care tocmai descoperise aur in Louisiana, le cumpara si le transforma in actiuni ale sale. Dezastrul s-a produs cand detinatorii actiunilor au vrut sa le transforme pe acestea in aur, asa cum aveau, de altfel, dreptul. Banca Regala a Frantei nu avea atata aur cat i s-a cerut, asa incat actiunile Companiei Mississippi s-au prabusit. La fel s-a intamplat si in Anglia.

In secolul al XIX-lea, in Statele Unite, au avut loc numeroase crize legate de investitii si infrastructura, cauzate in mare parte de expansiunea monetara pe fondul unui sistem bancar care nu era reglementat, dar si pe fondul optimismului exagerat legat de noi posibilitati de investitii. De fiecare data, ciclul a fost identic. Nevoile investitionale mari ale unei regiuni a Americii atrageau mai cu seama capitalul britanic. In paralel, bancile locale americane isi extindeau creditarea si emiteau mult mai multe titluri decat propriile rezerve, imprumutandu-se din strainatate. Aceste speculatii au lovit de-a lungul secolului al XIX-lea sectorul imobiliar, caile ferate si canalele de navigatie. Crizele s-au sfarsit, dar au provocat falimentul a numeroase banci si intreprinderi, lasand economia paralizata pentru mai multi ani. Noutatea crizelor respective, in opozitie cu specificul speculatiilor din secolul al XVIII-lea, a fost ca au lasat in urma o infrastructura noua si functionala si au dezvoltat America.

Marea Depresiune

Dupa euforia financiara care provoaca speculatii, expansiunea monetara este a doua cauza a „bulelor“. De-a lungul anilor care au precedat criza din 1929, Rezervele Federale Americane (banca centrala) au adoptat o politica monetara foarte lejera. In acea vreme, economia SUA era in plina expansiune. Se inventasera automobilul si radioul, iar profiturile in aceste industrii pareau nelimitate. Cu un an si jumatate inaintea crahului, Dow Jones (principalul indice bursier american) crestea cu 77%, ajungand, in august 1929, la 380 de puncte. Trebuie spus ca acest nivel nu a mai fost atins decat in anul 1954. In particular, titlurile Radio Corporation of America au crescut de la 80 de dolari la inceputul anului 1928, la 505 in septembrie 1929, ceea ce inseamna o crestere de peste 500%. Se spunea pe atunci ca radioul revolutioneaza comunicatiile si posibilitatile de marketing ale societatilor comerciale (acelasi discurs de dinaintea prabusirii internetului, 80 de ani mai tarziu, in 2000).

In fata cererii mari de bani pentru dezvoltare, dobanzile au crescut. In replica, incepand cu vara lui 1929, productia industriala a incetinit, iar investitiile s-au diminuat substantial. Din septembrie acelasi an, bursele americane si canadiene au inceput sa scada, iar criza s-a amplificat pana la 29 octombrie 1929. In acea zi, indicele Dow Jones a scazut cu 11,7%. A urmat o depresiune economica in lant, amplificata de o politica monetara si fiscala foarte stranse. In 1933, un sfert din populatia americana adulta se afla in somaj. PIB-ul din 1929 al SUA nu a mai fost atins decat in 1941. Criza s-a propagat rapid in Europa (intrucat relatiile economice dintre cele doua continente erau stranse) si a contribuit la ascensiunea curentului nationalist si fascist, cu rezultatul cunoscut: al doilea Razboi Mondial. Bursele si economia americane nu si-au revenit decat dupa introducerea unui vast program de cheltuieli federale (New Deal) propus de presedintele Roosevelt in 1933. De unde a venit criza? In 1929, americanii aveau o incredere nelimitata in cresterea economica in general si in noile industrii in particular. Acest entuziasm a fost suficient de puternic pentru ca piata financiara sa ignore situatia generala a economiei. Prapastia dintre economia reala si speculatiile financiare amplifica orice criza.

Lunea neagra

In a doua jumatate a secolului trecut, America s-a confruntat cu mai multe crize economice, fiecare fiind insotita de o importanta degringolada a burselor. Au existat crize in 1966, 1969, 1974, 1980 si 1982. Cea mai des invocata este cea din 1987. In acel an, la 19 octombrie, a avut loc faimoasa Lune Neagra, in care indicele Dow Jones a cazut cu 508 puncte (22,6%), cea mai puternica prabusire din istoria sa de pana atunci.
Ce s-a intamplat, de fapt? Inainte de 1987, in expansiunea bursiera au fost introduse noi tehnici de gestiune a portofoliului de actiuni si a riscului. Asigurarea portofoliului respectiv consta in cumpararea unor optiuni de vanzare asupra titlurilor, cu scopul de a-l stabiliza. In caz de cadere a pietelor, erai asigurat astfel ca nu pierzi totul. Aceasta tehnologie financiara a fost implementata gratie unei a doua inovatii, numita Program Trading.

Aceasta consta in girarea unui portofoliu (volum de actiuni) pe baza de analiza tehnica, pentru ca apoi vanzarile si achizitiile de actiuni sa se supuna unui program construit in acord cu parametrii stabiliti anterior. Numai ca o analiza tehnica se bazeaza pe inertia perceputa in preturile activelor financiare. Daca valoarea unui titlu creste, se presupune, automat, ca va continua sa creasca si atunci cei care vor sa castige din viitoarea variatie de pret cumpara titlul respectiv. Aceasta procedura preprogramata nu fusese insa adaptata la contextul unui crah bursier. (Astfel de noi inventii financiare mult mai sofisticate stau la baza crizei de astazi.) In 1987, cu o zi inainte de colaps, pretul actiunilor ajunsese atat de sus, incat nu s-au mai gasit cumparatori. Nemaicrescand pretul, programele au inceput sa vanda pe considerentul ca piata scade. A inceput o avalansa a scaderilor si sistemul financiar a fost amenintat direct. Volumul mare de titluri la vanzare a condus la prabusirea pretului actiunilor companiilor. Situatia a fost salvata de Rezervele Federale, care au injectat bani in economie, cumparand titluri de pe piata. Nu a cazut nici o banca.

 

Citeste continuarea in pagina 2

UN LABIRINT CARE SE AUTOREPRODUCE

Debutul actualei crize, initial numita subprime, s-a facut simtita spre sfarsitul lui 2006. Ea s-a manifestat printr-o scadere puternica a pretului imobiliarelor, efectul de domino provocand, in decurs de doi ani, prabusirea unor banci ce pareau intangibile si o scadere dramatica a burselor in intreaga lume. Bancile centrale au injectat in sistemul financiar lichiditati de zeci de miliarde, guvernele din intreaga lume arunca in arena mii de miliarde de euro si dolari pentru a stopa criza de lichiditati, insa fara rezultat, deocamdata. Criza financiara musca acum din ceea ce se numeste „economia reala“.

De unde a inceput

Ce s-a intamplat,de fapt? Ajunsi someri, bancherii de pe Wall Street, centrul finantelor americane, incep sa vorbeasca. Multi dintre ei recunosc ca nu stiu prea bine sa explice detaliile. Dar contextul general e lamurit. Incepand cu 2001, bancherii americani au acordat imprumuturi imense unor oameni a caror solvabilitate nu putea fi demonstrata (credite subprime). Era o perioada in care preturile pe piata imobiliara cresteau puternic, iar calculul a fost simplu. Daca datornicul nu mai poate plati, ii vindem casa pentru ca, pe fondul cresterii preturilor, ea va avea oricum o valoare mai mare decat creditul acordat. Un calcul cinic, care a fost corect pana la un punct. Cu timpul, dobanzile au inceput sa creasca si, in consecinta, tot mai multi oameni s-au vazut pusi in situatia de a nu-si mai putea plati ratele si au ramas fara case. Volumul imens de imobile scoase la vanzare a condus insa la prabusirea preturilor. Fondurile sau bancile care acordasera credite subprime au ramas cu un portofoliu de locuinte al caror pret nu mai acoperea valoarea creditului de achizitie.
Pierderile nu s-au rasfrant doar asupra celor care au acordat aceste credite cu risc ridicat, pentru ca bancile se imprumuta intre ele si, pentru a se feri partial de risc, isi asigura creditele. Cei care au acordat credite subprime nu si-au mai recuperat pierderile si deci nu au mai avut bani sa returneze imprumuturile, iar asiguratorii nu au mai dispus de lichiditati cu care sa acopere gaurile imense. Criza a lovit intreg sistemul, apoi s-a propagat pe bursele din intreaga lume, pentru ca bancile mari sunt listate la bursa. A traversat Oceanul si a ajuns in Europa pentru ca multe dintre institutiile financiare europene erau expuse pe piata americana a creditelor subprime. Criza subprime s-a transformat, incet-incet, intr-o criza financiara globala. Din ce in ce mai multi economisti cred ca aceasta va fi cea mai mare criza mondiala de la Marea Depresiune din 1929. Cat de mare a fost expunerea pe piata creditelor ipotecare subprime? Daca in 2002 bancile si fondurile de investitii au acordat credite cu risc de 200 de miliarde de dolari, aceste credite au ajuns la 640 de miliarde de dolari in 2006, cand s-au inregistrat primele semne ale crizei. In 2007, peste un milion de familii americane care nu si-au mai putut plati ratele la credite au ramas pe drumuri.

Piata subprime s-a dezvoltat puternic incepand cu 2001 si a fost incurajata de dobanda joasa practicata de Banca Centrala a Americii (Rezervele Federale), care a scazut respectiva dobanda dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 pentru a impulsiona economia, dar si de o lege din 1977 care stipuleaza faptul ca o institutie de credit poate obtine pentru depozitele sale o garantie de la stat daca imprumuta persoane cu venituri modeste. Unele institutii financiare au facut din subprime specialitatea lor si, folosind o metoda noua, asa-numitele „vehicule speciale“, au transformat aceste imprumuturi in titluri pe care le-au vandut mai departe, ele fiind foarte cautate, intrucat unui credit cu risc i se aplica o dobanda suplimentara de acoperire a riscului. Intre 2004 si 2006, Rezervele Federale au ridicat rata dobanzii la care imprumutau bancile comerciale de la 1 la 5,2%, situatie ce s-a reflectat in dobanzile bancare percepute de catre institutiile de credit de la persoanele fizice. Primii loviti au fost cei cu venituri modeste, care nu si-au mai putut achita ratele. Acestia si-au pierdut casele, iar preturile imobilelor s-au prabusit cu 20% intr-un an si jumatate. Daca astfel de cazuri de neplata sunt izolate (cam 2% dintre credite in mod obisnuit in Statele Unite), platile sunt facute de catre cei care au garantat creditul. Dar in acest caz, in care, practic, nerambursarea creditului in sectorul subprime a explodat, nimeni nu a mai avut bani sa plateasca pe nimeni. In august 2007, peste 1 milion de rate de credite subprime au ramas neonorate, insa nimeni nu s-a gandit atunci la falimentul celor care sustinusera piata subprime. Se credea ca este o criza ce poate fi remediata, desi estimarile spuneau ca trei milioane de americani si-ar putea pierde casele.

Insolvabilitatea si caderea pietei imobiliare au provocat falimentul mai multor institutii de credit de risc, precum New Century Corporation (aprilie 2007). Bancile puternice care finantau aceste institutii au devenit nelinistite si au cerut rambursari anticipate ale creditelor, lucru care nu s-a putut realiza. Alte mari banci erau chiar actionare la astfel de fonduri, asa ca au fost lovite direct. Primul efect pe piata muncii in sectorul financiar s-a simtit in vara lui 2007, cand de pe Wall Street au fost eliminate 36.000 de locuri de munca. Dincolo de lantul efectelor directe (insolvabilitatea celor care au dat credite subprime, falimentul societatilor de credit specializate, pierderile provocate marilor banci care aveau relatii cu aceste societati sau le detineau), criza subprime s-a manifestat indirect.

Cum s-a contaminat intreg sistemul

De propagarea crizei la nivel mondial sunt vinovate in principal asa-numitele vehicule speciale. Este vorba despre operatiuni financiare, devenite curente dupa anul 2000, prin care o institutie de credit isi revinde creantele pe piete specializate. Aceste creante sunt adesea „impachetate“ cu alte valori financiare, fapt ce ii permite institutiei in cauza si sa se refinanteze, si sa-si reduca riscul, care este pasat cumparatorului (de obicei, fonduri speculative sau de investitii). Piata subprime a fost puternic finantata in acest fel, creantele cu risc fiind regrupate in vehicule speciale ad-hoc, transformate in titluri si vandute. Aceste creante au trecut din mana in mana de zeci de ori, asa incat nimeni nu a mai stiut, la un moment dat, la cine sunt ele si cui ii apartine riscul. Incepand cu 2007, criza creditelor subprime a aruncat indoiala asupra tuturor operatiunilor de „impachetare“ de creante, care au devenit suspecte in ochii investitorilor. Acestia au incetat sa le mai cumpere, temandu-se ca ele contin creante cu risc in general si subprime in particular. O a doua curea de transmisie a crizei a fost constituita de fondurile de investitii, care ele insele au cumparat creante „impachetate“.

Oferind randamente mai ridicate decat piata prime, creditele subprime au fost foarte cautate de fondurile de investitii, in incercarea acestora de a-si imbunatati performantele. Astfel de fonduri, la fel ca si bancile, aveau in spate actionari care cereau profit si atunci, in cautarea lui, cei care conduceau fondurile au ales sa riste. Prabusirea valorii a doua fonduri de investitii detinute de banca americana Bear Stearns, a patra ca marime din Statele Unite (intrata apoi in faliment, considerat a fi cel mai mare din istorie), a dat semnalul crizei de incredere. De la anuntul facut de Bear Stearns, la 17 iulie 2007, toate fondurile de investitii au devenit suspecte.

Cum au intrat bancile in acest vartej? Fondurile de investitii apartin sau sunt finantate de banci. Riscul, care pana in acel moment era incredintat pietei, s-a rasfrant asupra bancilor. Astfel, creantele cu risc le-au tras dupa ele, in acest malaxor al neincrederii, si pe cele lipsite de risc. Prima banca europeana care a suportat efectul crizei a fost BNP Paribas, in august 2007, cand trei fonduri aparent fara risc pe care le detinea au ramas fara lichiditati. A fost primul semnal ca bancile refuza sa se mai imprumute intre ele sau, daca o fac, o fac la dobanzi foarte mari. Pe masura ce bancile intrau in dificultate, agentiile de rating le scadeau ratingul, ceea ce a facut ca neincrederea sa devina si mai mare. Bancile care detineau bani lichizi s-au temut sa mai imprumute si astfel s-a ajuns la o criza de lichiditati care a lovit intreaga lume.

Salvarea vine de la stat

In fata crizei de lichiditati, in august 2007, Banca Centrala Europeana a injectat in sistemul financiar de pe Batranul Continent 94 de miliarde de euro, iar Rezervele Federale au pompat 24 de miliarde de dolari in cel american. In aceeasi vara, valoarea bancilor in intreaga lume s-a diminuat cu 500 de miliarde de dolari. In primavara lui 2008, guvernul britanic a recunoscut ca banca Northern Rock are probleme de solvabilitate si a nationalizat-o. In aceasta toamna, guvernul american a nationalizat bancile Freddie Mac si Fannie Mae (principalele vinovate de dezastru, intrucat au acordat cele mai multe credite subprime) si apoi asiguratorul numarul unu in lume, AIG. In Europa continentala, Fortis a fost prima mare banca nationalizata. In septembrie, guvernul american a refuzat sa salveze banca de investitii Lehman Brothers, fapt ce a obligat alte banci in dificultate sa ia masuri. Mari banci de investitii precum Bear Stearns, Merrill Lynch, Wachovia sau Washington Mutual s-au lasat cumparate pentru a scapa de faliment.

In octombrie, Statele Unite si UE au aprobat planuri gigantice de salvare. Guvernul american va cumpara de la banci active cu risc de 700 de miliarde de dolari, in vreme ce statele UE au anuntat un plan de 1.700 de miliarde de euro, continand garantii de refinantare pentru banci, dar si masuri de recapitalizare-nationalizare in caz de urgenta. Insa lucrurile nu s-au calmat dupa aceste anunturi, iar criza financiara incepe sa se resimta greu in economie, cateva mari corporatii anuntand deja stopari ale unor planuri de investitii. Criza financiara si cea de pe bursa inchid finantarea pentru intreprinderi si le scad acestora capitalizarea. Fara bani, afacerile stagneaza si apare somajul, care inseamna un consum mai mic si o diminuare a productiei. Inca nu este clar pana unde va ajunge si cat va dura criza, dar sunt economisti care spun ca, daca ea va fi cea mai grava din ultimii 25 de ani, inseamna ca am scapat nesperat de usor.

 

Citeste continuarea in pagina 3

ROMANIA, LA RASCRUCE DE DRUMURI

Atunci cand vorbim despre bani, Romania nu este „o insula de latinitate intr-o mare slava“, cum ne-au invatat profesorii nostri, facand referire la cultura autohtona. E drept, in secolul al XIX-lea, din punctul de vedere al falimentelor si crizelor, eram o veritabila insula. De ce? Pentru ca la acea vreme, cand deja in Statele Unite bancile se prabuseau sub povara crizelor succesive, Romania abia isi contura un sistem bancar in sensul propriu al cuvantului.

In secolul XX, insa, tara noastra nu a mai fost ocolita de socuri. Marea Depresiune din anii 1929-1933 a lovit aici la fel ca in intreaga Europa. Scaderea preturilor pe fondul crizei a doborat agricultura romaneasca rudimentara, incapabila sa faca fata mai performantelor economii agricole din Statele Unite sau Canada, chiar daca si acestea se aflau in dificultate. Exporturile, in special de petrol si de grau, au scazut cu aproape 58%. Romania a fost obligata sa se imprumute de pe pietele externe, iar in 1933, prin Planul de la Geneva, Banca Nationala a Romaniei a intrat sub controlul expertilor straini care decideau in privinta datoriei externe a statului roman. Varful crizei a fost atins in 1932, cand, pe fondul scaderii productiei din cauza cererii din ce in ce mai restranse, in Romania existau 300.000 de muncitori someri la
18 milioane de locuitori. Pare putin, dar trebuie spus ca atunci o mare parte a populatiei lucra in zonele rurale.

In timpul Marii Depresiuni (1931) a falimentat Banca Marmorosch Blank (fosta Banque de Roumanie), fapt care a reprezentat un cutremur la acea vreme, intrucat Marmorosch Blank era considerata una dintre cele mai solide institutii de credit. Falimentul s-a produs pe fondul crizei, dar si al acordarii unor credite neperformante. Instaurarea comunismului a „salvat“ Romania de falimente bancare si de crize vizibile, pentru ca toate acestea au fost ascunse sub pres sau, uneori, nu au fost contabilizate. Lucrurile sunt relative pentru ca, de pilda, se spune ca Uniunea Sovietica, izolata in timpul Marii Depresiuni, nu a fost atinsa de criza. Totusi, in acea vreme, in fostul imperiu comunist, milioane de oameni au murit de foame. Abia dupa 1989, in Romania au aparut falimentele bancare. In urma acestora, statul a fost obligat sa scoata din buzunar miliarde de dolari, prin preluarea pierderilor la datoria publica – ceea ce inseamna ca fiecare dintre noi a platit pentru bancile ajunse in incapacitate de plata.

Potrivit unui raport al BNR din 2004, costul total al restructurarii sistemului bancar a fost de 3,7 miliarde de dolari. Numai restructurarea Bancorex a costat aproape doua miliarde de dolari. In top urmeaza Banca Agricola, cu pierderi ce se apropie de 1 miliard de dolari, si Banca Dacia Felix, cu 100 de milioane de dolari. Costul restructurarii s-a ridicat la 6,4% din PIB-ul anului 2003. Insa romanii nu au fost pagubiti doar de prabusirea bancilor dupa 1989, ci si de falimentul a ceea ce acum are un nume – jocurile piramidale. Caritas, Mondoprosper si Gerard sunt cele mai cunoscute asemenea jocuri – niste escrocherii in care sute de mii de oameni si-au depus economiile si le-au pierdut. Bani pierduti s-au inregistrat, de asemenea, la fondurile mutuale FNI, SAFI si FMOA, dar si la asa-numitele banci populare – cooperative de credit care au functionat o vreme, dupa care s-au stins asa cum au aparut, fara sa se cunoasca exact pierderile pe care le-au produs.

Prima institutie de credit declarata falimentara de catre BNR a fost o micuta banca, Albina, in 1999. In cazul Bancii Albina, ca si al majoritatii bancilor romanesti intrate in faliment ori salvate in extremis, „reteta“ caderii a fost aceeasi: s-au dat credite de milioane de dolari contra unor garantii active care nu insemnau nimic. Bancorex a oferit, de pilda, un credit de 1 milion de dolari primind drept garantie un rond de flori din fata unei fabrici. Bancii Dacia Felix i s-a dat ca garantie pentru un imprumut de 1,5 milioane de dolari o turma de oi, iar Bankcoop a acordat un credit de 2,5 milioane de dolari contra unui… cimitir. Evident ca astfel de credite nu erau rambursate, iar banca ramanea cu bunul garantat, din care nu putea scoate mare lucru. Anul cel mai greu pentru sistemul financiar romanesc postdecembrist a fost 1999, cand au inceput sa se prabuseasca primele banci, situatie care s-a prelungit pana spre 2002. Intre 1999 si 2002 au intrat in faliment Bankcoop (fosta Banca de Credit Cooperatist Centrocoop), Banca Internationala a Religiilor, Banca Columna, Banca Turco-Romana si Nova Bank. Banca Agricola, falimentara si ea, a fost privatizata, dar statul a trebuit sa suporte pierderi de aproximativ 1 miliard de dolari. Aceste falimente nu au avut cauze externe, bancile fiind, practic, devalizate prin acordarea unui volum imens de credite neperformante. Ce se va intampla acum? Banca Nationala da asigurari ca sistemul bancar este solid si ca nu va intra in colaps. Insa sistemul bancar romanesc este detinut in cea mai mare parte de banci straine, care au probleme la ele acasa. BNR da asigurari ca va ajuta bancile care, dintr-un motiv sau altul, ar putea intra, pentru o perioada, in criza de lichiditati.

Desi bancile dau inca semne ca stau pe picioare, criza se face simtita si se rasfrange in economie. Dobanzile bancare au inceput sa creasca, iar creditele sunt obtinute din ce in ce mai greu. Dacia Renault si-a intrerupt pentru cateva zile productia din cauza scaderii vanzarilor de automobile. Situatia este explicabila: bancile nu mai acorda sau acorda foarte greu credite pentru achizitionarea de masini. Pe de alta parte, oamenii incep sa inteleaga dificultatile care urmeaza sa apara si nu mai achizitioneaza bunuri de folosinta indelungata, fapt ce afecteaza productia. Arcelor Mittal Galati si-a redus, de pilda, productia de otel pe fondul scaderii cererii. Romania nu este in recesiune, pentru ca nu exista semne ca va surveni curand o scadere dramatica a economiei, ci, eventual, cel mult o temperare a cresterii ei. Insa agentiile de rating au coborat deja ratingul Romaniei, considerand tara noastra prea dependenta de finantarile externe.

Citeste continuarea in pagina 4

Crahul japonez

In intervalul 1980-1990, Japonia a cunoscut o puternica expansiune economica vreme de mai multi ani. In 1988, productia industriala inregistra o crestere de 10%. Aceasta a permis monedei nationale, yenul, ca intre 1985 si 1987 sa se aprecieze cu aproape 100%. Somajul era de 2%, iar Bursa de la Tokyo a crescut, intre 1986 si 1989, cu 48% pe an. In 1989, inflatia a crescut de la 1 la 3%, dar au sporit si salariile cu 4%, fapt ce a condus la scaderea profitului firmelor. In fata acestei situatii, bancile japoneze care se imprumutau frecvent de pe pietele internationale pentru a investi la Bursa din Tokyo au inceput sa se retraga. Principalul indice al Bursei si-a pierdut 50% din valoare din decembrie 1988 pana in septembrie 1989. Aprecierea activelor financiare a umflat artificial pretul imobilelor pe toata perioada anilor ’80. Urmare a crahului bursier, valoarea acestora s-a prabusit. Criza a fost urmata de o lunga perioada de stagnare economica.

Criza asiatica

Crizele financiare din deceniul trecut au avut loc in afara Americii, mai precis in Rusia si Asia. Tigrii Asiei, Thailanda, Indonezia, Malaezia si Filipine, au cunoscut sporuri economice importante in prima parte a anilor ’90. Avansul puternic al economiilor a provocat o majorare a volumului de credite luate de firme si o crestere la fel de puternica a preturilor la imobiliare si a investitiilor. Acestea din urma fusesera, in mare parte, finantate de capitalul strain, cauzand o apreciere insemnata a monedelor nationale, fapt ce a amplificat deficitele externe (in asemenea cazuri, exporturile nu mai sunt rentabile, deoarece se produce scump si se vinde ieftin). Se credea ca deficitele erau justificate de natura imprumuturilor care serveau finantarii investitiilor si capacitatii viitoare de plata. Incetinirea exporturilor si inflatia in crestere au pus presiune pe monedele acestor tari, iar banii au inceput sa se deprecieze, fapt ce a condus la o crestere considerabila a costurilor pentru rambursarea datoriilor externe.

Dar asteptarile investitorilor straini s-au schimbat: supracapacitatea de productie rezultata din investitii importante a ascutit competitia intre exportatorii din regiune. Pentru a-i face fata, Thailanda a cedat presiunilor si si-a devalorizat moneda, care a cazut cu 50% intre iunie si octombrie 1997. Exporturile thailandeze au reinceput sa fie competitive, stimuland celelalte tari din regiune sa adopte aceeasi strategie, si un val de devalorizare monetara a lovit Asia. Speriati de aceasta, investitorii straini au inceput sa-si lichideze afacerile, fapt care a accentuat impactul. Criza s-a propagat in Hong-Kong si apoi in intreaga lume. O depresiune identica a lovit si Coreea de Sud si a ramas in istorie prin faptul ca, finalmente, coreenii si-au donat bijuteriile pentru a sprijini statul. In astfel de situatii, de depreciere masiva a monedelor, tarile in curs de dezvoltare sunt percepute drept periculoase, intrucat nu au forta financiara sa sustina o criza grava. Intr-un astfel de context, in 1998, rubla ruseasca si-a pierdut 150% din valoare in doar cateva luni. Rusii au fost obligatii sa plateasca dobanzi si de 200% pentru a gasi pe cineva care sa le ofere bani ca sa-si plateasca datoriile contractate in ruble. Guvernul rus a impus un moratoriu de 90 de zile asupra platilor dobanzilor la obligatiile guvernamentale.

Statul Si dolarul, marii castigatori ai crizei

Asa, direct vorbind, castigatorii actualei crize financiare sunt statul si cei care si-au vandut activele, fie ca acestea au fost actiuni, obligatiuni, case, masini, afaceri proprii sau altceva, incepand din 2006 si pana la finalul lui 2007. Sunt cei care si-au conservat valoarea averii sau au pierdut mai putin, cei care stau acum pe cash, cum se spune, si cei care nu au avut nimic de pierdut pentru ca nu au avut nici un activ in proprietate. Si mai exista o categorie: cei care au mizat pe dolar, pe revenirea lui din groapa in plin cosmar bursier american. Iar la noi, in Romania, la fel. Dolarul a crescut din primavara fata de leu de la 2,3 lei la 2,9 lei, deci un plus de 26%. Euro contra leu a crescut mai putin. Cand toate celelalte active s-au prabusit, dolarul este refugiul. Si pe plan international moneda americana a castigat teren in raport cu euro, ajungand la 1,3 USD pentru un euro, fata de 1,45 USD/euro in primavara.
In acest rastimp, si aurul, si petrolul au scazut fata de maximele istorice, evolutie pe care au avut-o si materiile prime. Daca intra lumea in recesiune, materiile prime vor fi cele dintai lovite. Uitati-va la otel, unde, din cauza scaderii cererii, marii magnati diminueaza productia pentru a nu fi nevoiti sa scada preturile. Nu cred ca a prevazut cineva macelul de acum de pe pietele financiare si imobiliare, pana la urma de pe toate pietele economice. Sigur, au existat analisti, economisti, mari speculatori, bancheri care s-au asteptat la scaderi, dar nu de asemenea dimensiuni. Nationalizarea era un cuvant care se potrivea Venezuelei sau Cubei, nicidecum Americii, asa ca nimeni nu se astepta ca marii capitalisti sa ceara indurare de la stat, pentru a fi cumparati. Asa a ajuns statul cel mai mare castigator al crizei.

Cristian Hostiuc, director editorial al Ziarului Financiar

Dictionar

RECESIUNEA inseamna o criza economica ce presupune diminuarea pasagera a productiei. Oficial, suntem in recesiune, dupa diminuarea Produsului Intern Brut (PIB) vreme de doua trimestre consecutiv. Daca scaderea productiei se inregistreaza doar cale de un semestru, iar in urmatoarele sase luni aceasta revine pe crestere, nu putem vorbi de recesiune.
DEPRESIUNEA este, in termeni economici, o forma grava de criza economica. Ea se manifesta printr-o diminuare profunda si pe termen lung a productiei si a consumului, in opozitie cu recesiunea, pe parcursul careia consumul nu scade drastic.

Text: Iulian Anghel
Foto: Photoland, Mediafax