Prima pagină Cultura

Hollywood & Pentagon. O iubire ca-n filme

Claudiu Komartin 12.15.2008 | ● Vizualizări: 315
Hollywood & Pentagon. O iubire ca-n filme     Pentagon, Hollywood, Oscar, America, Statele Unite, SUA, CIA, armata, forte navale, actori, Tom Cruise, cinematograf, propaganda, nazisti, Razboi Mondial + zoom
Galerie foto (4)

Controversata si multa vreme necunoscuta publicului larg, legatura dintre Hollywood si Pentagon a fost dezvaluita treptat, in ultimele decenii, de personaje cu greutate din ambele „tabere“ si de cativa dintre cei mai buni jurnalisti de investigatie, asa incat azi nu mai mira pe nimeni faptul ca armata a folosit nu o data industria filmului in scopuri propagandistice. Claudiu Komartin stie mai multe...

La Pentagon se concentreaza forta militara a celei mai puternice natiuni de pe glob, in timp ce in Cetatea Filmului au fost construite si sunt intretinute vraja si stralucirea orbitoare care fac din America, mai ales in emisfera occidentala, tara cea mai admirata si mai ravnita de pe Pamant. Cei doi poli ai Americii secolului XX si-au dat mana de multe ori, facand posibile manipulari ce au intretinut imaginea idealizata a unei megaputeri democratice si intotdeauna juste in interventiile sale armate si in confruntarile din care, se stie, a iesit de mai multe ori destul de sifonata. Lunga traditie a cooperarii dintre Hollywood si Pentagon a inceput in urma cu mai bine de 80 de ani, cu un film mut care a castigat primul Premiu Oscar, Wings (Aripi) al lui William Wellman, care a beneficiat din plin de sprijinul armatei americane. Au mai existat pana in anii ’40 astfel de ajutoare logistice neoficiale din partea armatei in realizarea peliculelor monumentale care implicau masinaria de razboi a SUA, insa de-abia dupa incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial s-a oficializat aceasta alianta, Pentagonul construindu-si o politica bine definita de sprijin pentru producatorii de la Hollywood, in schimbul influentarii scenariilor. S-a mers adesea pana la modificari substantiale in planurile initiale pe care si le facusera producatorii si regizorii hollywoodieni. Imediat dupa incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial, apare Objective: Burma! din 1946, cu Errol Flynn in rolul principal. In acest film, facut sa glorifice eroismul american, un pluton de soldati e parasutat in Birmania ocupata de japonezi pentru a distruge un centru de comunicatii al acestora. Devenit un clasic al filmelor de razboi din secolul XX, Objective: Burma! a lasat pe dinafara adevarul istoric: seducatorul Flynn elibereaza Birmania de unul singur, desi in realitate la conflict luasera parte trupe britanice, australiene si neozeelandeze.

Ideea centrala a implicarii armatei in cinematografie este simpla si a fost sintetizata perfect intr-o carte recenta, Operation Hollywood, de catre jurnalistul David Robb: trebuie sa glorifici razboiul pentru a-i convinge pe cetateni sa-si trimita la moarte fiii si fiicele. Cu alte cuvinte, asa cum a dovedit-o de nenumarate ori in trecut, faimosul patriotism american are nevoie de incurajari, de mesaje mobilizatoare, iar comunicarea acestora este firesc sa vina din zona cu cea mai mare influenta asupra maselor, filmul hollywoodian, care imbina divertismentul cu sugestiile mai mult sau mai putin evidente, mistificarile cu ardoarea patriotarda. In cunoscutul Saving Private Ryan din 1998, unul dintre cele mai impresionante filme de razboi facute vreodata, pentru a sublinia eroismul personajelor centrale, scenaristii au omis adevarul istoric ca la Debarcarea din Normandia au participat si 72.000 de soldati canadieni si britanici. Nici urma de ei in filmul altfel excelent al lui Steven Spielberg. In schimb, daca ar fi sa ne luam dupa aceiasi scenaristi, americanii au fost cei care au capturat Enigma, faimoasa masina germana de codificat mesaje, iar nu britanicii, cu sase luni mai devreme, asa cum arata documentele... Exista insa si dezastre de box-office, cum a fost Pearl Harbor din 2001. Un film care a costat imens si la care armata s-a implicat din nou, aducandu-si o contributie importanta. Dar, desi a amestecat, dupa reteta de succes binecunoscuta, romantismul cu drama, idealismul lacrimogen cu scenele grandioase de lupta, Pearl Harbor n-a prea mai uimit pe nimeni, decat poate prin prestatiile lamentabile ale actorilor si prin scenariul incalcit.

Top Gun (1986) ramane unul dintre filmele in care Pentagonul si Hollywoodul au conlucrat cel mai bine, iar rezultatele au intrecut asteptarile: in urma povestii de dragoste dintre personajul interpretat de Tom Cruise si profesoara sa (Kelly McGillis), pe fundalul intrecerii (mustind de testosteron) dintre tinerii cadeti de la o scoala de piloti de elita, s-a inregistrat o crestere semnificativa a inrolarilor in fortele navale ale Statelor Unite. Acelasi rezultat il avusese si Ofiter si gentleman in 1982, cu Richard Gere si Debra Winger (intr-adevar, uniforma de pilot ii venea de minune tanarului Gere). De altfel, unul dintre obiectivele vizate de Pentagon a fost si este atragerea unui numar cat mai mare de civili apti pentru inrolarea in armata: in fortele aeriene si navale ori la puscasii marini. Pentru aceasta, Pentagonul are resursele necesare si o vointa de fier, fiind gata sa puna la dispozitia producatorilor unui film in care e glorificata armata nave, tancuri, avioane, submarine, trupe si chiar baze militare. Iar lucrurile nu se opresc aici: una dintre tintele Pentagonului este atragerea copiilor si a adolescentilor, cei mai usor de cucerit cu stralucirea inselatoare si zornaitul medaliilor si al epoletilor. Incurajand povesti in care au fost implicate figuri militare, soldati si eroism cazon pentru cei mici, seriale precum The Mickey Mouse Club si Lassie au fost „infiltrate“, devenind subtile instrumente de propaganda. Efectele acestei politici au inceput sa fie dezbatute de-abia in ultimii ani in media americana, prin cateva carti si documentare bine tintite. In Operation Hollywood, David Robb sustine ca demersul sau jurnalistic porneste tocmai de la temerea ca multi dintre tinerii militari ucisi in Irak au fost probabil „contaminati“ de mici, prin masina de propaganda alimentata de Hollywood. Si ca America de astazi este o tara mult mai inclinata spre conflict decat era in urma cu cincizeci de ani, din cauza miilor de filme de razboi din a doua jumatate a secolului trecut (multe dintre ele, cum ar fi Tunurile din Navarone, Patton si The Dirty Dozen au facut istorie si sunt celebre in intreaga lume).


Regizori si producatori precum Oliver Stone si Robert Altman, renumiti pentru nonconformismul lor si pentru filmele controversate pe care le-au facut (intrand astfel in contradictie cu „breasla“, dispusa sa faca oricate compromisuri cu guvernul american pentru a-si vedea filmele sustinute), au creat in anii ’70-‘80 imaginea unui Hollywood controlat de oameni cu vederi liberale, stangisti, corecti si iconoclasti. Dar acesta este doar unul dintre chipurile Cetatii Filmului. Daca Francis Ford Coppola i-a suparat pe „grangurii“ de la Pentagon cu Apocalypse Now (1979), care e, in opinia unora, cel mai bun film facut vreodata, daca Platoon (1986) al lui Oliver Stone nu a primit niciodata sprijinul armatei din cauza ca regizorul nu a fost de acord cu modificarile impuse de ofiterime, in schimb au existat destui oameni de film dispusi sa faca tot ce li se cerea pentru a fi sprijiniti. Nu au scapat din cercul vicios unii dintre cei mai valorosi regizori de astazi, printre care Ridley Scott, care a trebuit sa accepte modificari in scenariul filmului Black Hawk Down (2001) pentru a nu periclita imaginea unei armate americane daca nu invincibile, macar eroice in momentele cele mai dificile. Producatorul filmului, Jerry Bruckheimer, nu-si putea permite sa piarda sprijinul Pentagonului. Un exemplu tipic de „exploatare reciproca“.Una dintre strategiile armatei in anii ’80 a fost convertirea infrangerii in victorie miraculoasa, oricat de incredibile sau de deplasate erau scenariile unor filme (care au ajutat insa la recastigarea sentimentelor de forta si invincibilitate americana). Seria Rambo, in care Sylvester Stallone este un fost soldat de elita din Beretele Verzi (cam dereglat si lipsit de repere) a reusit sa faca din violenta si moarte (cadavrele fiind adunate cu camionul in cele trei filme ale seriei) ceva la fel de obisnuit ca un hamburger cu cartofi prajiti. In Wag The Dog (1997), una dintre cele mai inteligente satire la adresa producatorilor hollywoodieni lipsiti de orice principii, dar si extrem de critic fata de „papusarii“ din umbra de la Casa Alba, regizorul Barry Levinson (cunoscut pentru un alt film controversat, Buna dimineata, Vietnam, din 1987, in care nu ocoleste subiectele dureroase ale Razboiului din Indochina) pune in discutie manierele de manipulare a publicului american si cinismul oamenilor de stat combinat cu lipsa de scrupule a producatorilor de filme. In contextul unui scandal sexual petrecut cu doar unsprezece zile inaintea alegerilor (si in care este implicat, desigur, presedintele Statelor Unite ale Americii), mefistofelicul Conrad Brean, interpretat de Robert de Niro, inventeaza cu ajutorul unui producator (in rolul caruia Dustin Hoffman straluceste) un razboi impotriva inocentei Albanii, pentru a muta atentia publicului de la scandal la eroismul militarilor americani. Filmul e presarat de aluzii pline de sarcasm, iar la un moment dat personajul interpretat de Robert Niro tine un monolog in stare sa-i miste chiar si pe cei mai indarjiti ofiteri CIA. Este de retinut conversatia dintre cei doi protagonisti ai filmului, care discuta cu incantare despre reusita manipularii pe care au pus-o la cale: „Presedintele ar merita sa primeasca Premiul Nobel pentru pace, fiindca a adus din nou pacea.“ „Bine, dar de fapt n-a fost nici un razboi!“ „E o realizare cu atat mai mare...“

Cultura militarismului

De la inceputurile sale, Hollywoodul a promovat o cultura a militarismului care avea drept scop indoparea publicului cu scene de lupta, violenta si distrugere. In perioadele de criza, de scadere a increderii americanilor de rand in armata (si, implicit, de declin al inrolarilor), se constata o predominanta a filmelor inflacarate si ultrapatriotice, care au in centru ofiteri neinfricati si seducatori. Marile studiouri s-au indreptat mereu spre ceea ce le putea aduce beneficiile maxime, iar Pentagonul a devenit, inca din timpul Razboiului Rece, foarte atent la forta de impact a industriei filmului. Fapt ce nu reprezenta o noutate: inca din ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial, masinaria de propaganda a nazistilor (mult mai dura si mai decisa decat a Americii postbelice), controlata indeaproape de Goebbels si compania, scotea pe banda filme si documentare mobilizatoare care au avut contributia lor la fanatismul nationalist al celui de-al Treilea Reich.

Foto: Warner, Sony