Dansând cu moartea – povestea dansurilor macabre

Secolul al XIV-lea s-a caracterizat printr-o criză la nivel
european, o perioadă în care aşteptările şi încrederea în
instituţii erau în scădere, iar sentimentul de neajutorare depăşea
orice limite.

Dezastrele din acea perioadă s-au ţinut lanţ. Mica Era Glaciară
(o perioadă de răcire accentuată a climei), aşa cum apare
menţionată în diverse scrieri, se pare că s-a manifestat mai intens
în două perioade apropiate : 1200-1600 şi 1700-1800. Pe parcursul
primei perioade, Marea Neagră a îngheţat, un eveniment
nemaisemnalat până atunci, ce a făcut ca navigarea să nu mai fie
posibilă. Multe provincii din Europa s-au aflat în imposibilitatea
de a cultiva cereale şi legume esenţiale, fapt ce a dus la foamete,
epidemii şi chiar canibalism.

• Max Born, părintele mecanicii cuantice. Câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică
• Piotr Ilici Ceaikovski, cel mai popular compozitor rus din istorie. Autorul operelor „Frumoasa din pădurea adormită”…

Dacă Mica Eră Glaciară a slăbit productivitatea agricolă a
Europei şi a făcut viaţa inconfortabilă, ciuma bubonică a adus
disperare, frică şi moarte.

Din octombrie 1347 când a pătruns pe continent, şi până la
sfârşitul anilor 1400, „moartea neagră” a înjumătăţit populaţia
Europei.

Şi, ca şi cum dezastrele naturale nu ar fi fost de ajuns,
societatea europeană era agitată de şi dispute teritoriale,
pretenţii dinastice şi competiţie economică, dând naştere unor
conflicte precum Războiul de 100 de Ani. Deşi nu a fost un conflict
continuu, ci o serie de ostilităţi întrerupte de perioade lungi de
pace, acest război dintre Franţa şi Anglia a lăsat în urmă multe
victime.

Dacă la începutul secolului panica şi frica au pus stăpânire pe
populaţie, timpul şi-a pus repede amprenta, făcând ca toate
atrocităţile acelei perioade să ajungă să facă parte din cotidian.
Oamenii au devenit apatici, delăsători şi indolenţi, aluziile la
moarte fiind un fel de laitmotiv al acelor vremuri.

Evoluţia atitudinii în faţa morţii a fost modelată, mai apoi,
sub presiunea exercitată de discursul religios, cu tentă
escatologică. Călugării din ordinele dominicanilor şi al
franciscanilor vorbeau adesea, în predicile lor, despre patimile
lui Hristos, sfîrşitul lumii şi Judecata de Apoi.

În acest context, creat, parcă, special pentru o lume macabră,
oamenii au descoperit, totuşi, o modalitate de a se împăca cu ideea
morţii şi chiar mai mult, de a o ironiza.

Mormintele oamenilor înstăriţi au început să înfăţişeze
gisanţi (replici, în mărime naturala, ale defuncţilor,
sculptate pe lespezi) sau transi-uri (reprezentări care
evocă un corp în descompunere).

Au apărut legende precum cea a Celor 3 Morţi şi a Celor 3 Vii,
care vorbeşte despre trei cavaleri tineri plecaţi la vânătoare şi
care se întâlnescu trei morţi; aceştia din urmă le povestesc celor
tineri despre cât de fragilă este viaţa în comparaţie cu moartea
atotputernică.

Moarte începe să fie reprezentată sub forma de schelet, la fel
ca în perioada antică, şi etalată mai peste tot, chiar şi pe
cărţile de tarot.

Toate aceste teme macabre, generate de numărul foarte ridicat al
deceselor, au dus la apariţia unei forme particulare de artă,
expresie a acelor vremuri şi a acelei atitudini în faţa morţii:
reprezentările cunoscute azi sub numele de dansuri
macabre.

Acestea reprezintă o înşiruire ierarhizată de personaje, în care
fiecare om viu este înlănţuit sau ţinut de mână de către Moarte,
înfăţişată sub forma unui schelet sau a unui ecorşeu (reprezentare
a unui corp omenesc jupuit de piele).

Numărul personajelor din compoziţie varia, cu o alternanţa între
cele laice şi cele religiose, organizate, mereu, sub forma unui
cortegiu. Adeseori, imaginile sunt însoţite de texte în care
moartea se adresează victimelor sale. Cuvintele ei sunt dure şi
ameninţătoare, iar uneori se poate identifica o tentă cinică sau
ironică.

Argumentele omului sunt mereu pline de disperare şi regrete,
implorând îndurare. Personajele care aparţin clerului îşi
mărturisesc, la nivel textual, regretul pierderii onorurilor, în
timp ce nobilii deplâng pierderea averii. Dar moartea nu iartă pe
nimeni şi, însoţită de câţiva morţi muzicanţi, sau cântând chiar ea
la un instrument, îşi invită victimele să intre în dansul ei.

În majoritatea dansurilor macabre, cei care deschid şi închid
cortegiul sunt împăratul şi ţăranul – exponenţii celei mai suspuse
şi, respectiv, a celei mai de jos clase, în organizarea socială a
acelor timpuri. Există şi cazuri în care reprezentările afişează,
ca ultim personaj, un prunc. Nimeni nu scapă de moarte, indiferent
de vârstă sau de starea socială – spun aceste simboluri.

Cea mai veche atestare a acestor reprezentări apare într-o carte
a lui Guyot Marchant, publicată în 1424. Ilustrată cu xilogravuri,
cartea are un text ce îl reproduce pe cel de la Cimitirul
Inocenţilor din Paris.

Ulterior s-au găsit reprezentări şi în Elveţia, la cimitirul din
Bâle; în frescele de la Londra (circa 1430), din Basel (1440 şi
1480), La Chaise-Dieu (circa 1460-1470) şi Lübeck (1463).

În secolele ce urmează, dansurile macabre se răspândesc în
aproape toată Europa: Germania, Franţa, Elveţia, Austria, Anglia,
Suedia, Danemarca, Serbia, Croaţia.

În România, ele au apărut mult mai târziu, aproape de secolul
XIX, existând şi astăzi rudimente de dansuri macabre în pictura
câtorva biserici din judeţul Argeş.

Unele dintre acestea acestea au fost pictate de artişti faimoşi,
precum Hans Holbein cel Tânăr, Daniel Nikolaus Chodowiecki sau
Johann Elias Ridinger.

Pentru a atrage cât mai mult atenţia, reprezentările erau
şocante şi foarte accesibile, pictate pe şi în biserici, în
cimitire sau chiar pe unii pereţi ai caselor. Pentru un efect mai
puternic, majoritatea înfăţişau persoane din satul sau oraşul
respectiv.

Dansurile Macabre sunt o oglindă a societăţii din acel timp. Ele
au stabilizat funcţii în lumea medievală care era împărţită pe
clase sociale, arătându-le oamenilor că moartea face dreptate. Erau
mai mult decât o modalitate de îndemnare la meditaţie asupra
caracterului transcendent al vieţii. Deveniseră un mod de profundă
critică şi satiră socială, evidenţiind fragilitatea omului,
indiferent de religie, ocupaţie, sex, statut social sau vârstă.

În Evul Mediu, dansurile morţii au fost gândite ca un
avertisment pentru omul înstărit şi ca o consolare pentru cei
săraci. Alt scop esenţial a fost acela de a convinge populaţia să
ducă o viaţă creştină, arătându-i cele două alternative pe care le
au în viaţa de apoi: iadul sau raiul. În lumea plină de groază şi
suferinţă a omului medieval, ele încercau să-l îndrume spre o viaţă
virtuoasă, ca mijloc de a alina spaimele legate de moarte şi de
Judecata de Apoi.

Artistul italian Angelo Branduardi a actualizat un vechi cântec
renascentist pe tema dansurilor macabre: