Home » Cultura » Daiacii – Ultimii vânători de capete

Daiacii – Ultimii vânători de capete

Autor: Nicu Parlog 05.26.2011
Adânc, pierdute prin junglele impenetrabile din Borneo, trăiesc triburile ultimilor vânători de capete. Temuţi, interesanţi, fascinanţi, admiraţi, ostracizaţi, manipulaţi, reprezentanţii din prezent ai daiacilor inspiră multora teamă. Şi nu fără temei. Mulţi dintre cei care nu i-au luat în serios, i-au jignit, atacat sau au încercat să le fure pământurile au sfîrşit decapitaţi. O incursiune în lumea lor arhaică poate fi considerată, fără doar şi poate, şi o plonjare în hăurile subconştientului nostru. La urma urmei, chiar aşa moderni şi civilizaţi cum ne pretindem, de câte ori nu am vrut să-i luăm capul - la propriu - cuiva, din zeci de motive, absurde sau nu? Spre deosebire de noi, ei chiar acţionează...

Pădurea
interzisă

Istoria relaţiilor dintre „omul alb” (fie el american sau
european) – cuceritor, colonizator, imperialist, jefuitor de
resurse şi bogăţii – şi populaţiile băştinaşe, cu care a
interacţionat în timp istoric şi spaţiu geografic, se rezumă la o
reţetă simplă, cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă. Aproape
pretutindeni, băştinaşii au fost înfrânţi, umiliţi, jefuiţi şi, în
cele din urmă, depersonalizaţi în urma contactului „civilizator” cu
omul alb.

Decalajul tehnologic dintre civilizaţii a fost prea mare şi a
avut un cuvânt hotărâtor, concretizat cel mai adesea sub forma
armelor de foc, care au înclinat, de cele mai multe ori, balanţa în
favoarea invadatorilor albi.

Cu mici excepţii care confirmă regula (materializate în
rezistenţa armată dusă de zuluşi, de triburile afgane ori de
apaşii, sioux-ii şi alte triburi nord-americane) populaţiile
indigene au căzut victime curentului colonial. O notă distinctă în
acest peisaj sumbru este reprezentată de violenţa şi cruzimea
populaţiilor din arhipelagurile indo-malaez şi cel filipinez.
Culturi relativ asemănătoare, cu un pronunţat iz războinic, aceste
populaţii umane se înscriu perfect în termenul de „culturi ale
puterii”, emis de celebrul istoric şi cercetător român, Mircea
Eliade.

Printre sutele de naţiuni, populaţii şi triburi din zonele
amintite, una iese în evidenţă datorită ferocităţii de care dă
dovadă în luptă şi mai ales prin sinistrul obicei al colecţionării
capetelor duşmanilor, chiar şi în zilele noastre.

Este vorba de daiacii din marea insulă Borneo, sau Kalimantan,
cum mai este numită.

Antropologii şi etnologii au reuşit, până în prezent, să
identifice şi să catalogheze circa 200 de triburi care trăiesc în
zonele cele mai sălbatice şi de nepătruns din partea centrală a
Insulei Borneo. Din punct de vedere administrativ-politic,
triburile daiacilor populează regiuni din teritorii ce aparţin
statelor Indoneziei, Malaeziei, precum şi sultanatului Brunei.

Evident, această situaţie nu-i deranjează prea mult pe
vajnicii daiaci, care se perindă prin junglă fără să ţină cont de
graniţele şi aşa insesizabile din pădurea luxuriantă.

Coincidenţă sau nu, daiacii trăiesc în mijlocul celei
mai vechi păduri umede din lume, jungla de aici find mai bătrână
chiar decât imensa selvă amazoniană.

Aici, printre plante şi animale unice, se estimează că
trăiesc între 2-4 milioane de daiaci. Nimeni nu cunoaşte cu
exactitate numărul lor. Nimeni nu a avut niciodată interesul sau
curajul de a-i număra…

Datele istorice ne spun că daiacii fac parte dintr-o cultură
foarte veche. Evidenţele arheologice sugerează că strămoşii lor
s-au stabilit în marea insulă Borneo acum peste

3.000 de ani, cu tot cu macabrul obicei al colecţionării de
capete omeneşti. Obicei alimentat, fără doar şi poate, de
introducerea metalurgiei în insulă, fenomen petrecut acum 2.450 de
ani şi ocazie cu care daiacii au descoperit, cu bucurie, că o
sabie-macetă din metal retează un cap mult mai eficient decât un
obiect similar din obsidian, folosit cu sârguinţă de strămoşii
lor.

Dintre cele circa 200 de triburi şi subgrupuri etnice, cele mai
cunoscute sunt grupările Bakumpai, Kapuas, Ahe, Jagoi, Kutais,
Baritos, Ngajus, Kayan şi Iban.

Pe scena istoriei mari, au apărut de abia în secolul al XIX-lea,
când triburile Iban s-au evidenţiat prin cruzimea neobişnuită cu
care atacau populaţiile de pescari locale şi mai apoi centrele
comerciale deschise de olandezi.

Cei care aveau să facă cunoştinţă, în cel mai serios mod
posibil, cu macetele daiacilor au fost japonezii. Fără să se
sinchisească de renumele de spadasini ai niponilor, daiacii i-au
vânat şi măcelărit prin jungla deasă ca pe nişte simple animale. În
timpul celui de-al doilea Război Mondial, trupele armate japoneze
au ocupat insula daiacilor şi i-au tratat foarte rău pe băştinaşi.
În special daiacii din ţinutul Kapit au avut de suferit din cauza
cruzimii şi crimelor de război comise de soldaţii japonezi.
Bărbaţii daiaci erau împuşcati ori de câte ori erau
surprinşi, iar femeile lor erau răpite şi violate de către
invadatorii veniţi din Ţara Soarelui Răsare. În faţa unor asemenea
atrocităţi, daiacii s-au aliat cu forţele armate americane şi
australiene, susţinându-i pe Aliaţi în războiul cu Japonia aşa cum
ştiau ei mai bine – tăind pe bandă capete de japonezi. Armata
tribală înarmată cu suliţe, sarbacane şi nelipsitele Dayak Parang,
Parang Ilang sau Mandau Parang, săbiile şi macetele concepute de
daiaci special pentru retezarea cât mai uşoară a unui cap omenesc,
a declanşat gherila în junglă.

Până la sfârşitul războiului, peste 1.500 de soldaţi şi
ofiţeri niponi au sfârşit scurtaţi de cap sau torturaţi până la
moarte de răzbunătorii daiaci.

Cu parang-ul prin
Borneo

În mod tradiţional, ziua unui războinic daiac se scurge între
partide de vânătoare, pescuit şi antrenament de luptă destinat
perfecţionării mânuirii armelor tradiţionale.

Agricultura a fost introdusă recent şi constă în principal în
cultivarea orezului. De agricultură se ocupă îndeosebi femeile şi
copii. În rest, atotputernica şi încă venerata Hutan (jungla) oferă
carne de vânat, peşte şi diverse fructe locale. Terenurile
cultivate iscă în prezent neînţelegeri între autorităţi şi daiaci,
primele dorind să cultive palmieri de ulei pe terenurile
vânătorilor din junglă.

Cultura daiacilor se bazează pe Adat, un concept străvechi care
dictează că pământurile aparţin doar etnicilor daiaci, la fel şi
roadele sale.

Religia lor este denumită Kaharingan, fiind un cult de
sorginte şamanică, concretizată într-o formă de animism local.
Legile indoneziene consideră Kaharingan-ul drept o formă de
hinduism, cu toate că această caracterizare, evident greşită, nu
acoperă bogăţia, varietatea şi mai ales sensurile mitologiei,
învăţăturilor şi religiei daiacilor.

Practicile religioase din Kaharingan diferă sensibil de
la trib la trib, dar în ele se regăseşte figura omniprezentă a
şamanilor, maeştri ai transei extatice şi călătoriilor între lumi.
Ritualurile mortuare sunt extrem de elaborate, mai ales în momentul
în care un nobil Kamang moare.

La începutul secolului al XIX-lea, o parte dintre daiaci s-au
convertit la Islam, iar creştinismul a fost introdus în insulă de
misionarii europeni şi americani. Astăzi, circa 90% dintre daiaci
se declară creştini, iar restul musulmani sau Kaharingan. Cu toate
acestea, creştinismul este mai mult formal, daiacii rămânând, în
interiorul lor, devotaţi practicilor şamanice şi tradiţiilor
strămoşilor.

Succesiunea în societatea daiacilor se bazează pe ambele
linii, maternă şi paternă. Societatea tribală daiacă este foarte
egalitaristă, bărbaţii şi femeile având statut similar şi aceleaşi
drepturi asupra proprietăţii. Cu toate acestea, puterea politică se
menţine totuşi pe linie patriarhală.

Probabil cel mai frapant aspect din aşezările daiacilor este
constituit de aşa-numitele Case Lungi. O Casă Lungă este centrul şi
inima satului vânătorilor de capete. Este o structură de locuit
alcătuită din lemn, aşezată pe piloni şi care poate atinge lungimi
de sute de metri, fiind amplasată, de obicei, pe malurile
cursurilor de apă. Tot tribul locuieşte la comun în Casa Lungă,
care are bucătării, locuinţe separate şi chiar loc de joacă
amenajat special pentru cei mici. Casa unei singure familii este
alcătuită dintr-o încăpere separată, despărţită de o singură uşă.
Cu alte cuvinte, dacă o Casă Lungă are 158 de uşi, atunci ea este
locuită de 158 familii de daiaci.

Decapitarea – între
oroare, semnificaţii şi simbolism

În toate culturile umane străvechi, decapitarea a fost şi este
considerată un subiect sensibil, plin de groază, dar fascinant şi
interesant prin complexitatea credinţelor şi tradiţiilor care îl
înconjoară.

Pe scurt, dacă cei vechi credeau că inima este centrul
emoţiilor şi sentimentelor, atunci capul este sediul spiritului, al
identităţii şi puterii.

Tăiere rituală a capetelor inamicilor a cosntituit, în trecut, o
practică frecventă pe tot globul. A fost întâlnită îndeosebi în
regiuni din India, China, precum şi în Orientul Mijlociu şi cel
Apropiat, Japonia, Amazonia, Myanmar, Nigeria, Melanezia,
Micronezia. Sciţii şi celţii erau mari admiratori ai acestei metode
de execuţie. Decapitarea a fost des întâlnită şi în
Balcanii secolului al XIX-lea, îndeosebi la albanezi şi
greci.

Decapitarea este o moarte cumplită, şi impresionantă ca
„spectacol” vizual, chiar dacă provoacă mult mai puţină durere şi
suferinţă fizică comparativ cu alte metode precum tragerea în
ţeapă, fierberea de viu, tăierea pe jumătate, ruperea în bucăţi
prin intermediul animalelor de povară sau alte modalităţi atroce de
execuţie, „brevetate” de fiinţa umană în negurile istoriei ei.

Simbolismul decapitării se contopeşte, deseori, cu sfera
religiosului, amintind aici execuţia Sfântului Ioan Botezătorul sau
imaginea izbitoare a lui Chinnamasta, cea de-a şasea mare Putere
Cosmică, una dintre cele 10 manifestări divine a lui Shakti din
religia hindusă.
Imaginea tradiţională a zeiţei
Chinnamasta, cu capul retezat aşezat într-una din mâini, dar cu
trupul vertical, semnifică conceptul de sacrificiu şi renaştere a
Creaţiei, alături de retezarea percepţiilor false, a egoismului şi
ignoranţei. Capacitatea zeiţei de a rămâne în viaţă chiar dacă este
decapitată este un atribut în plus al naturii divine a acesteia,
fiind asociată şi cu trezirea energiei Kundalini.

În lumea războnicilor de pe toate meridianele, tăierea capului
duşmanului are motivaţii, simboluri sociale şi funcţiuni extrem de
diverse.

Prima valenţă a decapitării a fost una strict ceremonială şi
făcea parte dintr-un proces deosebit de important care viza,
într-un final, structurarea, reîntărirea legăturilor inter-umane şi
apărarea ierarhiilor şi relaţiilor dintre comunităţi şi
individ.

Pentru războinicul care săvârşea fapta, aceasta consta
în mortificarea sigură a inamicului, un act ultimativ de violenţă
rituală codificată, re-estabilirea echilibrului cosmic şi, nu în
ultimul rând, o dovadă evidentă de bărbăţie şi prestigiu
auto-asumat.

Vânătoarea de capete a fost – şi încă este – cea mai importantă
activitate din cultura daiacilor. Aici a existat de milenii
obiceiul raidurilor asupra triburilor vecine, în scop declarat de a
colecţiona capetele care aveau să orneze, mai apoi, locuinţele
celor mai bravi războinici. Autorităţile olandeze au zeci de
rapoarte în care descriu detaliat petrecerile daiace, în care erau
expuse cu mândrie ultimele capete retezate, alături de cele mai
vechi şi bine conservate „trofee”, lăsate moştenire de bunici şi
străbunici.

Războinii daiaci „recoltau” în principal capete de la duşmanii
căzuţi în luptă, răniţi sau capturaţi vii. Evidenţele
cercetătorilor susţin că daiacii căutau întotdeauna capete de
bărbaţi adulţi, codul nescris al junglei oprindu-i să sacrifice
femei, copii sau bătrâni. Au fost înregistrate şi unele
situaţii aflate la limita dintre hilar şi tragic, când unii
prizonieri au fost cruţaţi pe motiv că aveau capete „urâte” sau
„imperfecte” după standardele daiace în privinţa trofeelor
umane.

O altă metodă de a face rost de capete era aceea de a se
strecurau neauziţi şi nevăzuţi (cum numai nişte oameni ai junglei
pot să o facă) lângă victime, după care acestea erau ucise cu o
mică săgeată otrăvită suflată din sarbacană. Imediat, daiacul
înarmat cu maceta mandau reteza capul ghinionistului.

Arma principală este o sabie tip macetă, cu o lamă grea şi
curbată, detalii care maximizează efectul acţiunii de lovire şi
retezare. Mânerul este foarte ergonomic, fiind lucrat tradiţional
din lemn sau os şi ornat cu pene, pietre sau colţi şi gheare de
animale.

Lama este compusă dintr-un „miez” de fier, cu duritate scăzută,
maleabil, dar care este ideal pentru a suporta şocuri mecanice.
Peste acesta se aplică un oţel mai dur, din care este făurită
muchia tăietoare a armei. Mandau este relativ scurt, comparat cu o
sabie clasică, fapt care ajută mânuirea sa în spaţii înguste, cum
sunt cele din inima pădurii ecuatoriale.

Designul acestei arme primitive, dar atât de eficiente,
a fost gândit pentru a uşura foarte mult actul scoaterii din teacă,
urmat de retezarea imediată, cele două acţiuni trebuind să devină
aproape concomitente.

Soarta capului tăiat este invariabilă. Grotescului
trofeu i se scoate creierul – care este dat ulterior la câini,
animale foarte îndrăgite de daiaci – după care capul este afumat la
foc mocnit, făcut din diverse plante din junglă cu proprietăţi
speciale. În urma acestui tratament, capul nu mai este supus
acţiunii naturale de descompunere. Astfel „preparat” ajunge să se
păstreze fără probleme pentru mari perioade de timp.

Destinaţia finală este altarul nelipsit din fiecare încăpere,
unde sunt aşezate capetele colecţionate în generaţii de
strămoşi

Ilarie Mitrea, un român
printre vânătorii de capete

Nu putem aduce în discuţie cultura războinică a daiacilor fără a
aduce un omagiu memoriei celui care a fost Hilarie (Ilarie) Mitrea,
primul alb care a stabilit contacte paşnice cu daiacii, medicul
român ajungând să fie adoptat cu entuziasm de triburile celor mai
temuţi vânători de capete.

Ilarie Mitrea (1842-1904), de profesie medic, născut la
Răşinari, judeţul Sibiu, fiu de ciobani veniţi din Apuseni, a fost
angajat de coroana olandeză şi trimis să exploreze câteva regiuni
din Borneo. Aşa a ajuns românul nostru să intre în contact cu
temuţii daiaci, în teritoriile cărora niciun oficial olandez nu
avusese curajul să se aventureze. Cunoştinţele medicale solide,
precum şi firea sa, l-au ajutat pe Ilarie Mitrea în relaţiile lui
cu daiacii: a reuşit nu doar să fie acceptat, ci chiar s-a
împrietenit cu temuţii tăietori de capete.

Român adevărat, cu inimă mare, Ilarie a ajutat şi
băştinaşii din insulele Sumatra şi Celebes. În anul 1887,
demersurile sale l-au făcut pe guvernatorul de atunci al Indiilor
Olandeze să emită un ordin care le interzicea civililor şi
militarilor olandezi să tragă cu puşca în băştinaşi, din simplă
distracţie şi plictiseală.

Înapoiat printre daiaci, Ilarie le-a tratat acestora – gratis –
copii de diverse boli, câştigând astfel inimile temuţilor
războinici.

La plecarea sa din insulă, doctorul Mitrea a fost ajutat
de daiaci să colecţioneze plante şi numeroase animale rare, ce
alcătuiesc o colecţie adăpostită astăzi la Muzeul Grigore Antipa
din Bucureşti. La plecare, războinicii i-au dăruit exploratorului
ardelean două săbii tradiţionale, faimoasele dayak parang
un gest ce denotă multă consideraţie. Săbiile originale,
care au tăiat, fără doar şi poate, câteva capete pe parcursul
carierei lor, înainte de a intra în posesia românului, sunt
păstrate în colecţiile aceluiaşi muzeu bucureştean.

Partidul, politica,
secolul XXI, şi atacurile inter-etnice

Daiacii zilelor noastre nu au rămas străini de ispita politicii.
Încă din anii 1930-1940, au intrat pe scenele politice ale
Indoneziei şi Malaeziei, reprezentaţi de Partidul Unităţii
Daiacilor, sau Parti Persatuan Dayak, în limba bahasa
indoneziană.

Problemele grave au apărut odată cu explozia demografică din
anii 1960-1970, când tot mai mulţi indonezieni în căutare de
pământuri au migrat în Borneo. Fostul preşedinte Suharto este cel
care a încurajat migraţia spre Borneo a locuitorilor din insulele
învecinate, Madura şi Java.

Jurnalistul britanic Jonathan Head, care a realizat în anul 2001
un documentar despre daiaci pentru postul BBC, a descoperit că
aceştia nu aveau probleme cu musulmanii sau cu etnicii chinezi, ura
lor fiind îndreptată împotriva coloniştilor veniţi din Madura.

Explozia s-a declanşat în anul 1999, când daiacii au pornit un
război inter-etnic cu madurezii. Circa 3.000 de madurezi şi-au
pierdut capetele, la propriu, restul populaţiei fiind nevoită să se
refugieze pe insula de pe care venise.

Reportajul făcut de jurnalistul britanic Alex Spillius în anul
2001 este mai mult decât edificator.

„În curtea unei căpetenii daiace, o duzină de războinici fumează
liniştiţi, depănându-şi amintirile.

Un tânăr războinic în vârstă de 21 ani se confesează mândru:

– M-am simţit atât de puternic şi curajos! Am tăiat
multe capete. Unii dintre ei încă trăiau. Am simţit puterea cum îmi
curge în sânge. Timp de 7 zile, nu am putut să dorm şi să
mănânc.

În prima luptă, madurezii au aruncat grenade spre noi,
dar niciunul dintre vitejii noştri nu a fost rănit. Apoi a fost
rândul nostru să atacăm. Întâi înjunghiam, apoi tăiam capetele.
Nici măcar nu ştiu câţi am ucis, cred că erau cel puţin 10. Tata a
omorât mai mulţi, dar eu am doar 21 ani”, îşi încheie modest
confesiunea tânărul daiac.

Spre groaza jurnaliştilor străini, cazaţi la Hotelul Rama,
deţinut de o familie de daiaci, în seara următoare conflictului,
holul hotelului era ticsit de capetele proaspăt tăiate ale
madurezilor.

„Le-am adus pentru voi, credeam că vreţi să vă
fotografiaţi cu ele. Le luam oricum să le ducem la afumătoare” s-a
scuzat, umilă, gazda în faţa jurnaliştilor oripilaţi.

Un alt afacerist daiac explică mândru:

„Conducem cu 478 la 0, madurezii nu ne-au ucis niciun
om. Cei care au scăpat fug acum spre insula lor. Eu nu am strâns
niciun cap pe care să-l îngrop mai apoi lângă strămoşi, pentru ca
spiritele câinilor de madurezi să fie sclavii spiritelor
strămoşilor noştri. Unii dintre noi au luat câte capete puteau duce
în spate, dar mie mi s-au părut prea grele”.

No comment!