Home » Cultura » Back in black: copiii noptii

Back in black: copiii noptii

Autor: Marc Ulieriu 02.18.2009
Nu putem aprecia un lucru cu adevarat fara a cunoaste opusul acestuia. Nici una dintre culorile, nuantele, formele si amanuntele nascute la lumina zilei nu ar mai avea vreun inteles si nu s-ar mai inchega in vreun fel nici gratios, nici dezgustator pentru ochiul nostru daca nu ar exista umbrele, contrastele, portiunile de intuneric si, pana la urma, noaptea. Pe timp de noapte, lumea diurna amorteste, adoarme, lasand sa se trezeasca la viata o alta, aproape opusa ei. Noaptea a fascinat dintotdeauna, caci, in absenta Soarelui, lumea functioneaza dupa legi diferite, bizare, carora oamenii nu pot decat sa li se supuna.

Aparent nesfarsita, cateodata misterioasa si infricosatoare si
de cele mai multe ori de nepatruns, noaptea a fost, de-a lungul
vremurilor antice si medievale, acel timp fara de timp in care omul
isi pierdea cu desavarsire siguranta, consistenta si personalitatea
diurna. Din stapan al Universului, individul se transforma intr-o
fragila entitate, parte a unui taram tenebros ce se desfasura
undeva deasupra puterilor lui de cuprindere si de imaginatie – un
taram circumscris fricilor colective si psihozelor ancestrale, unde
nimic nu mai era ce paruse a fi, pentru ca tot ceea ce in timpul
zilei fusese controlabil si rational, noaptea se elibera si
devenea amenintare.

Somnul ratiunii

„Din cele mai adanci tenebre,
Sosesc la tine in miez de noapte
Demoni, stafii si zane negre.”

RAMMSTEIN, Mein Herz Brennt

Unul dintre efectele evolutiei umane a fost aparitia si
regularizarea somnului, de aproximativ 8 ore, pe timpul noptii.
Asadar, a ramane treaz multa vreme dupa apusul Soarelui presupune,
intr-o prima instanta, revenirea la universul instinctual,
animalic, populat de nevoile de baza
(foame si
reproducere) si la statutul de prada sau de pradator. Nefiind nimic
determinat, noaptea poate fi orice, motiv pentru care este
incarcata cu toate virtualitatile existentei. A patrunde in noapte
inseamna a reveni la nedeterminarea in care se amesteca
monstri, cosmaruri si ganduri negre. Nici macar
somnul nu este o eliberare in fata intunericului fara de sfarsit,
intrucat noaptea aduce cu sine radiografierea
subconstientului
si, pe timpul somnului, subconstientul se
elibereaza. In mitologia greaca, Nyx (Noaptea) era
fiica Haosului si mama a numeroase zeitati, printre care Uranus
(Cerul), a Gaiei (Pamantul), a lui Hypnos (somnul) si a lui
Thanatos (Moartea). Tot ea dadea nastere
somnului, mortii, viselor, spaimelor, duiosiei si
inselaciunii
. In legendele grecesti din Antichitate,
noptile nu aveau durata fixa, putand fi prelungite dupa bunul plac
al zeilor, care opreau Soarele si Luna pentru a-si infaptui mai
lesne ispravile (mai ales cele sexuale). Nyx
strabatea cerul invesmantata intr-o mantie tesuta din neguri,
asezata intr-un car tras de patru cai negri si insotita de alaiul
fiicelor sale, Furiile. In templele sacrificiale,
acestei divinitati i se aducea drept jertfa o miala neagra. In
mitologiile sud-ame­ricane, la populatiile Maya si Inca,
miala neagra, care semni­fica noaptea, interio­rul Pamantului si pe
zeita Thoh
(moartea), este de asemenea prezenta.

In Teogonia
lui Hesiod, Nyx (Noaptea) este creatoarea Hemerei
(Ziua)

Insa, asemenea oricarui simbol, noaptea prezinta cel putin doua
aspecte. Pe de o parte, ea este intunericul in care fermenteaza
devenirea, pe de alta, este o simpla avanpremiera a zilei
urmatoare. De aceea, in multe culturi europene, noaptea
simbolizeaza timpul gestatiei, al germinarii, al
conspiratiilor
care vor izbucni la lumina zilei ca
manifestari ale vietii. Cezar ne dezvaluie in
De bello Gallico faptul ca galii
socoteau timpul dupa numarul noptilor
. Numele galic al
saptamanii (wythnes) insemna opt nopti. In
conceptia celtica despre timp, noaptea este inceputul zilei, dupa
cum iarna este inceputul anului.

Copiii noptii

„Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne.”

MIHAI EMINESCU, Mortua est!

In vremurile stravechi, noaptea era timpul rezervat
exclusiv celor care operau cu puteri oculte: vrajitoare, magi,
alchimisti, mistici sau initiati
. Blamati de societate,
damnati si perse­cutati de clerici, acestia se retrageau in
obscuritatea protectoare a noptii, iar diversele ritualuri sau
experimente ramaneau secrete bine pazite de
tenebre
. In teologia mistica, noaptea simbolizeaza
disparitia oricarei cunoasteri distincte, analitice,
exprimabile
– mai mult chiar, lipsa oricarei evidente si a
oricarui suport psihologic. Noaptea este, asadar, timpul cel mai
propice pentru purificarea intelectului. Cum scria germanul Novalis
in Imnuri catre noapte: „Mai ceresti
decat stelele ni se par ochii fara margini pe care noaptea i-a
deschis in noi. Ei vad mai departe decat palidele ostiri de astri.”
De altfel, multi mistici descriu momentul revelatiei ca pe al unei
nopti depline, brusc iluminate de un fulger. Spre sfarsitul Evului
Mediu, o data cu dezvoltarea oraselor si cu aparitia romantismului,
noaptea a devenit regatul favorit al majoritatii
artistilor
. Fricile si angoasele provocate de intuneric
erau exteriorizate (si astfel exorcizate) in lungi nopti albe, prin
cantec si scris.

Intr-o noapte furtunoasa a anului 1816, la Villa Diodati
– castelul lui George Gordon Byron
– de pe lacul Geneva,
s-au reunit, dupa cum le era obiceiul, poetul Percy Bysshe
Shelley
, Mary Godwin, viitoarea sotie a
lui Shelley, Claire Clairmont, sora lui Mary,
medicul John Polidori si Byron insusi. Plictisiti
de vremea de afara, cei cinci s-au imbatat si s-au
drogat
, iar apoi, la invitatia lordului Byron, au
inceput sa spuna povesti de groaza
. Dupa miezul noptii,
Byron a lansat ideea ca electricitatea poate „aprinde
flacara vietii si poate produce o entitate vie din insumarea unor
componente moarte.”
Mary, aflata intr-o stare de
surescitare profunda, a avut viziunea celei mai teribile povesti de
groaza inventate pana atunci. S-a dus intr-o camera si a scris pana
in zori. Tocmai se nascuse Frankenstein.
Byron a ramas figura antologica a unei epoci deziluzionate,
plictisite si fara speranta. Desi era contaminat de aceeasi
melancolie si blazare ca intreaga societate a vremii sale, el si-a
gasit refugiul si eliberarea in placere – profet prematur
al hedonismului de secol XX
: „Sa dansam! Sa ne bucuram
fara masura de vin si de femei! Sa nu dormim pana in zori, cand
Tineretea si Placerea isi dau mana s-alunge mijirea luminii!”

Excentricul Lord Byron
(1788-1824)

Alt copil celebru al noptii a fost controversatul rege
Ludovic al II-lea al Bavariei. Obsedat de
muzica lui Richard Wagner (cu care a si legat o
stransa prietenie) si de castelele medievale (este regele
care a construit cele mai multe castele in intreaga istorie a
Bavariei
), monarhul a avut un comportament cel putin bizar
de-a lungul domniei sale (1864-1886). Scarbit de viata de la curtea
müncheneza, dispretuind obiceiurile si normele nobiliare, Ludovic,
la nici sase luni de la urcarea pe tron, a parasit
definitiv viata publica si s-a retras la castelele sale din
Alpi
. Aici, se culca in fiecare zi in jurul pranzului si
punea servitorii sa-l scoale la miezul noptii, cand servea cina in
compania busturilor lui Ludovic al XVI-lea si Maria Antoaneta. Apoi
pleca in lungi plimbari singuratice prin Alpii
inzapeziti, intr-o sanie aurita trasa de patru cai albi. Cand se
intorcea, pe la orele 3-4 dimineata, mergea in sala de spectacole,
unde erau puse in scena reprezentatii elaborate, la care
excentricul si visatorul rege era unic spectator.
Dimineata, monarhului ii placea sa faca sex cu grajdarul
sau, care i-a fost amant vreme de doua decenii
, sau cu un
tanar ofiter. Dupa o (pseudo)domnie de 22 de ani, acuzat de nebunie
si obligat sa abdice, Ludovic l-a omorat pe psihiatrul care-l
examinase si ii pusese (pe nedrept, pare-se) diagnosticul, iar apoi
s-a sinucis.

Ludovic al II-lea, monarhul indragostit de Wagner si
de noapte

Luminile orasului

„Inainte de a cunoaste insomnia, eram un om aproape normal.
Pierderea somnului a fost pentru mine o revelatie pentru ca (…)
viata nu este posibila decat prin uitare: in fiecare zi trebuie sa
uiti pentru ca iluzia unei noi vieti, in fiecare dimineata, sa fie
posibila. Insom­nia te obliga sa faci experienta lucidita­tii, a
constiintei – fara intrerupere. „

EMIL CIORAN, Apocalipsa dupa Cioran

Daca, pana la inceputul secolului XX, insomnia era un
exercitiu rezervat unui cerc de initiati
– fie ei
ocultisti, artisti sau excentrici -, o data cu dezvoltarea marilor
metropole viata de noapte s-a desacralizat: becul lui
Edison a sugrumat magia si demonii
, iar din melanjul
subtil propus de Byron a ramas doar materia grosiera, facila –
sex, betii si droguri. In timpurile stravechi,
omul incercase sa se apere de tenebre si sa refaca siguranta de pe
timpul zilei ascunzandu-se in spatele focului, in pesteri si, mai
tarziu, in case. Noaptea de dincolo de ziduri ramanea insa un timp
al reconcilierii intre trufie si spaima, intre senzatia
coplesitoare de putere si senzatia coplesitoare de nimic. Un timp
in care evoluau doar persoane neobisnuite si fapturi
fantastice
.

Lumi­ni­le oraselor au facut ca ulterior, pe acest segment
rezervat de timp, sa evo­lu­eze curvele. Apoi betivanii si
petrecerile de tot soiul. In sfarsit, clubbin’-ul si
manelele
. Ceea ce nu inseamna ca istoria con­temporana nu
a cunoscut insom­niaci interesanti, care, de pe urma infruntarii
noptilor, au lasat lucruri de valoare: Marcel Proust, James
Joyce, Winston Churchill, Elvis Presley, Emil Cioran
sau
Mircea Eliade. Toate aceste nume au gasit in
noapte ceva inedit – un nou timp pentru creatie.
Asta deoa­rece, pen­tru ei, noaptea era un portal al regasirii. Al
regasirii de sine, al regasirii arhetipurilor, al regasirii
iubirii.

Celebrul cartier De Wallen din Amsterdam, cunoscut
in intreaga lume sub numele de Red Light District

CITESTE SI: