Istorii sub tais

Destin sub o zodie sangeroasa

Strict tehnic vorbind, sabia este expresia avansat-functionala a primelor cutite si pumnale, diferentierea avand loc la sfarsitul Epocii Bronzului (in urma cu circa 5-6 milenii), cand armelor din cupru si bronz au inceput sa le fie atasate lame lungi, in forma de frunza de salcie, cu un singur tais. Inca de la inceputuri, uitate astazi, oamenii au incercat sa compenseze neajunsurile fizicului lor inventand arme pentru a se apara de animalele salbatice sau pentru a regla diferite tipuri de conflicte, individuale, tribale sau, mai tarziu, interstatale. Sabia a ramas multa vreme favorita in lupta corp la corp, net superioara buzduganului, securilor de lupta sau ghioagelor. Cu sabiile au fost ridicate imperii, pentru ca, mai apoi, aceleasi imperii tot de sabie sa cada. Denumirea acestei arme vine direct din protoindoeuropeanul saer – a rani, a taia. Sabiile din fier brut au inceput sa fie folosite de hititi, de grecii micenieni, de celti si de traci. Primele nu se comparau cu cele din otel si, din cauza rigiditatii lor exagerate, le erau inferioare in unele aspecte chiar si sabiilor de bronz.  Un salt evolutiv a fost facut de catre grecii antici. Kopis-ul lor era o arma de lungime medie (60-70 cm), cu varful ascutit si cu un singur tais, curbata usor descendent, fapt ce ii conferea avantajul ca putea fi folosita in egala masura la impuns si la retezat. Lucru demn de retinut, nici un alt tip de sabie nu a reusit sa slujeasca atat de bine acestor doua scopuri.

• Ana Blandiana, la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”: „Am învățat să citesc și am început să…
• Scriitoarea Ana Blandiana, invitată la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”, a povestit despre „cea mai grea”…

Gladius, cunoscuta sabie romana, a fost cea mai buna prietena a legionarilor si a centurionilor. Era o sabie scurta – de fapt un pumnal mai mare –, perfecta pentru stilul de lupta al legiunilor romane, care atacau si se aparau in grupuri compacte, scut langa scut. Spada a ramas in memoria colectiva inca din timpul popoarelor migratoare, fiind adusa in Europa de catre vandali. Aceasta arma lunga, dreapta si grea era folosita si de vikingi in incursiunile lor razboinice. Acelasi tip de sabie, la care garda si manerul aveau forma de cruce, a devenit arma favorita a cavalerilor cruciati. O astfel de spada era capabila sa reteze fara probleme o sulita sau sa crape un scut de lemn pe campul de batalie. De fapt, arabii i-au denumit cruciati pe razboinicii sositi din Europa facand trimitere la sabiile acestora si nicidecum la crucile purtate pe scuturi si pe armuri. Secolul al paisprezecelea a adus in scena armurile masive, care imbracau aproape complet oameni si cai. Sabia s-a schimbat si ea, devenind mai grea si mai lunga. Unele modele aveau circa un metru si jumatate lungime, iar greutatea lor atingea deseori noua kilograme. Astfel de sabii impractice se puteau manui doar cu ambele maini, nepermitandu-i razboinicului sa mai poarte si scut sau topor de lupta. Cel mai faimos model al Evului Mediu este spada scotiana Claymore, similara cu a eroului din Braveheart.

Devastatorul falx dacic

„Traian a venit la razboi cu soldati incercati, care-i dispretuiau pe parti si nu le pasa de sagetile lor, dupa ce vazusera ranile groaznice facute de sabiile curbe ale dacilor.“ Principia Historiae, II

Foarte putini romani stiu ca stramosii lor au creat cea mai infricosatoare sabie a Antichitatii si nu numai. La origine o simpla secera, derivata din romphaya tracica, falxul a fost o sabie creata exclusiv de daci si cunoscuta numai in spatiul geto-dacic. Avea lama lunga si curbata, ascutita pe partea concava si prevazuta de obicei cu un maner din lemn, unele exemplare descoperite prezentand santuri pentru scurgerea sangelui. Pumnalul dacic se numea sica si era asemanator ca forma falxului. Toate populatiile vecine invatasera repede sa se teama de sabia dacilor, caci, in mainile unui luptator incercat, aceasta reteza absolut orice, gratie formei sale unice. Arme, armuri, scuturi, oameni, cai – nimic nu rezista unei lovituri de falx. Taierea in sine se facea printr-o miscare combinata de lovire si de apasare in jos, amplificata prin folosirea ambelor maini. In plus, datorita varfului ascutit si curbat in jos, sabia putea penetra usor coifuri si armuri. Dacii se foloseau de falx spre a-si croi drum prin inima unitatilor imbracate in armura sau pentru respingerea atacurilor declansate de calareti, fapt devenit posibil datorita lungimii falxului.

Deoarece aveau nevoie de spatiu pentru a-si folosi cat mai eficient armele, dacii luptau in formatiuni mici, grupati in forma de triunghi cu varful orientat inainte. Pentru ca putea produce usor rani grave sau amputari, falxul a generat atata groaza in randul legionarilor romani, incat armurierii din Imperiu au creat un nou tip de coif, echipat cu doua benzi groase de metal asezate transversal, pentru a rezista loviturilor devastatoare. Dupa cucerirea partiala a Daciei, romanii plateau pentru un falx echivalentul greutatii sale in aur. Urme ale acestei arme au fost descoperite in multe asezari de la noi, la Piatra Craivii, Capalna, Cugir, Cotofenesti, Piatra Neamt, Popesti.

Perfecta katana

In Japonia, sabia este un obiect unic – arma si icoana in acelasi timp. Nicaieri in lume, sabia in sine si studiul lupei cu sabia nu au fost duse atat de aproape de perfectiune ca aici. Fierarii de la inceputul perioadei Heian (794-1185 d.Hr.) si Kamakura (pana in 1333), ca si cei din perioada Muromachi (1333-1530), au ajuns la o asemenea desavarsire in prelucrarea otelului, incat arta lor a ramas neegalata pana in zilele noastre, secretele fiind dezvaluite doar membrilor propriilor familii. Sabiile create in acele timpuri reprezinta un mister chiar si pentru stiinta moderna, taisul fiindu-le aproape indestructibil si de nestirbit daca nu intalneste o sabie asemanatoare. Un maestru de Ken-Jutsu – arta manuirii sabiei la samurai – poate reteza bare de fier sau stalpi de lemn cu o asemenea arma. Cel mai renumit fierar japonez a fost Goro Masamune (1264-1343), o sabie facuta de el fiind practic perfecta, iar valoarea ei – incalculabila. Majoritatea exemplarelor de acest fel se afla in patrimoniul national japonez, iar pentru cele cateva ramase in colectii particulare au fost refuzate oferte uriase, venite din partea unor magnati japonezi care s-au aratat dispusi sa plateasca chiar si 20 de milioane de dolari pentru o piesa. Realizarea unei sabii traditionale japoneze era un act religios. Fierarul postea o saptamana intreaga inainte de a incepe lucrul la capodopera sa. Ziua de munca incepea cu rugaciuni catre divinitatile protectoare, dupa care in cele patru colturi ale fierariei era aruncata sare, pentru alungarea duhurilor rele. Procesul tehnologic dura intre 3 si 6 luni pentru o singura sabie. Lama era de obicei forjata ca un sandvis, lingoul de fier maleabil continand un nucleu de otel dur. Acest lingou era forjat de mai multe ori intr-o singura zi, dupa care trecea prin etapele de calire, in timpul carora taisul era protejat cu o argila speciala. Aceasta imprima pe lama un soi de desen in valuri – yakiba –, detaliu prin care era recunoscuta o katana veritabila. Lama era uneori impodobita cu gravuri in basorelief (harimono), sau cu caractere sino-japoneze (kanji). Manerul era format din doua piese de lemn captusite cu piele de rechin si fixate cu fire incrucisate.

Samuraii aveau intotdeauna asupra lor doua sabii: katana – sabia mare si wakizashi – sabia mica. Prima era purtata la brau cu taisul in sus, pentru a putea fi scoasa mai repede (exista chiar o arta martiala, numita Iai-Jutsu, in cadrul careia se studiaza in particular acest aspect). Katana era prin excelenta sabia de lupta, wakizashi fiind destinata in principal sacrificiului sepukku, denumit vulgar harakiri, adica spintecarea abdomenului. In prezenta imparatului sau a shogunului, samuraii erau obligati de eticheta sa depuna la intrarea in sala de audiente ambele arme. Sabia era totul pentru samurai, acestia fiind dispusi la orice sacrificiu pentru a-si insusi o arma de calitate, care nu era niciodata scoasa din teaca in alt scop decat pentru a ucide. Samuraii chiar aveau un proverb: „Cele mai bune sabii raman in teaca“, sensul lui referindu-se la marii maestri, care erau atat de buni in lupta, incat nu aveau nevoie sa lupte. Testarea sabiilor noi se facea pe criminali sau pe condamnatii la moarte, practica perpetuata pana la inceputul secolului XX, cand suveranii japonezi au interzis-o prin lege. Sabia era folosita si la exorcizari, pe timpul carora maestrii spadasini, care erau totodata preoti sintoisti sau budisti, amenintau demonii cu taisul ei, rostind rugaciuni si descantece. Se pare ca insusi Necuratul se temea de sabiile japoneze, daca tinem cont ca aceasta practica se bucura inca de succes in tara Soarelui-Rasare. Nu stim daca acesta este si motivul pentru care, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, Japonia a solicitat Statelor Unite returnarea a peste 1.000 de sabii de patrimoniu, confiscate imediat dupa conflict. Returnare care nu a avut loc nici astazi.

Renastere in cercul mortii

Perioada Renasterii a adus modificari esentiale atat sabiei in esenta, cat mai ales luptei cu aceasta. Disparitia armurilor a condus la abandonarea sabiilor masive, in locul lor aparand cele de scrima, mult mai usoare, mai subtiri si cu garda mare, elaborat construita, pentru a proteja incheietura mainii scrimerului in timpul duelurilor. Italienii au sistematizat primele concepte si principii ale scrimei moderne, iar francezii si spaniolii au perfectionat la maximum lupta cu sabia. In secolul al XVI-lea, scoala spaniola de scrima avea cea mai buna reputatie. La 1569, prima lucrare scrisa pe tema armelor albe, Inventarea stiintei armelor, incerca sa stabileasca legatura dintre cerc, unghiuri si arcuri de cerc – toate reunite intr-o figura geometrica avand dedesubturi esoterice. La Destreza sau Cercul lui Thibault stabilea cele mai eficiente miscari de taiere si impungere bazate pe biomecanica trupului uman. Acest desen era figurat pe podeaua salilor de scrima, astfel incat spadasinii luptau in interiorul lui, reglandu-si pozitia de garda printr-un cerc descris cu sabia in jurul propriului corp.

Sabiile de Damasc sunt recunoscute de catre expertii armurieri drept unele dintre cele mai valoroase arme albe din toate timpurile. Pe langa faptul ca taisul era foarte dur, lama unei sabii de Damasc avea o flexibilitate incredibila, putand fi indoita in unghi de 90 de grade, dupa care revenea instantaneu la forma initiala. Exista multe relatari ale vremii care dezvaluie ca, adeseori in timpul luptelor, o sabie de Damasc reteza literalmente celelalte arme. Secretul sabiilor de Damasc era bine ascuns in compozitia damaschinului sau a otelului Wootz, cum mai era acesta cunoscut. Aliajul respectiv isi avea originea in India anilor 300 de dupa Hristos; fierarii arabi din Siria au dus insa acest otel deopotriva in pragul perfectiunii si in paginile istoriei. Asta pentru ca, inca de pe la anul 1700, nu mai exista nici un mester detinator al secretului sabiilor care i-au infrant definitiv pe cruciati.

FACTS: Cel mai mare spadasin. Temutul iatagan

Cel mai mare spadasin

Shimmen Musashi no Kami Fujiwara no Genshin – mai bine cunoscut sub numele de Myamoto Musashi – a fost cel mai mare luptator cu sabia din Japonia si din intreaga lume. S-a nascut in provincia Harima, in anul 1584, intr-o familie de samurai. Munisai, tatal sau, a murit pe cand Musashi abia implinise sapte ani. La scurt timp, mama i-a urmat tatalui, lasandu-l pe copil in grija unui unchi. Spirit rebel si fire razboinica, Musashi a fugit imediat de acasa, angajandu-se din frageda copilarie in ceea ce se numea Musha Shugyo – peregrinarea razboinicului –, un periplu de-a lungul caruia a facut cunostinta cu diferite scoli de lupta si cu maestri importanti ai vremii. Nesatisfacut de ceea ce intalnea, a apreciat ca artele martiale din vremea sa ajunsesera niste forme coregrafice care doar mimau confruntarea. La doar treisprezece ani, a sustinut prima sa lupta, contra lui Arima Kihei, un samurai respectat, expert in lupta cu sabia si cu sulita yari. Din primele momente, Musashi si-a trimis adversarul la sol, iar in clipa in care acesta a incercat sa se ridice, Musashi l-a ucis cu o singura lovitura de baston. Dupa ce a implinit douazeci si unu de ani, a plecat la Kyoto, unde s-a duelat, printre altii, cu cei trei membri ai familiei Yoshioka – maestrii de arme ai shogunului. Nu le-a lasat nici o sansa. Dupa acest episod terifiant, Musashi si-a continuat calatoria si a iesit invingator in toate cele saizeci de dueluri pe care le-a avut.

Spiritul sau a fost puternic marcat de intalnirea cu misteriosul calugar Takuan, un maestru Zen de la care samuraiul a invatat pretioasele lectii ale detasarii si integrarii in clipa prezentului. Duelul vietii sale a avut loc impotriva unui samurai la fel de vestit, Sasaki „Ganryu“ Kojiro, un spadasin cu o viteza de reactie si o abilitate superioare celor ale lui Musashi. Kojiro era atat de iute, incat se antrena taind randunici in zbor. Musashi, in schimb, avea o putere de concentrare desavarsita, iar tactica sa era superioara celei a lui Kojiro. Lupta a fost foarte scurta. Musashi nici macar nu s-a folosit de sabie, ci de o vasla cioplita pe loc, cu care a lovit o singura data. Toata viata sa, a fost un mare admirator al Naturii, despre care spunea ca l-a invatat totul despre lupta cu sabia. Tratatul sau, Gorin No Sho, este si astazi bestseller in Japonia. De fapt, niponii i-au dedicat celui pe care il numesc, cu un respect unic, Ken Sei, Sfantul Sabie, sute de piese de teatru, de carti si de filme.

Reconstituirea cinematografica a duelului dintre Myamoto Musashi si Sasaki Kojiro:

Temutul iatagan

Secretul extinderii Imperiului Otoman a rezidat in fanatismul trupelor sale de ieniceri si, in egala masura, in arma lor favorita, iataganul. Lama acestuia varia intre 60 si 80 de centimetri lungime, iar designul sau este, chiar si in zilele noastre, considerat revolutionar. Inspirat de vechile sabii grecesti, iataganul era o sabie curbata. Curbura sa, descendenta in josul lamei, favoriza astfel o capacitate maxima de a reteza, calitate care, dublata de varful foarte ascutit, a facut din iatagan o arma teribila, superioara sabiilor greoaie ale cavalerilor europeni. Un alt element de identificare era manerul realizat din fildes sau argint, care se termina printr-un sprijinitor masiv pentru podul palmei. Numele armei vine de la cel al orasului Yatagan din sud-vestul Turciei, asezare cucerita de o capetenie a turcilor selgiucizi. Acest razboinic, Osman Bey, era si un pasionat armurier, numele sau de razboi fiind Yatagan Baba. Respectivul nume a fost preluat in egala masura de oras si de sabie, mai tarziu iataganele fiind produse in cantitati mari in principalele orase ale Imperiului Otoman.