Prima pagină Cultura

Nika: revolta suporterilor fanatici care a zguduit un imperiu

Nicu Pârlog 08.03.2012 | ● Vizualizări: 1712
curse de cai în antichitate     nika, suporter, imperiul bizantin, belizarius, narses, justinian, teodora, curse de care, amfiteatru + zoom
Galerie foto (6)

Timp de o săptămână, capitala Imperiului Bizantin a fost răvăşită de cea mai violentă revoltă din istoria sa. Mii de oameni au fost ucişi şi aproape jumătate dintre clădirile marelui oraş au fost distruse. Autorii distrugerilor şi crimelor nu au fost invadatori din exterior, ci chiar oameni ai cetăţii, mândri locuitori ai celui mai somptuos oraş europen din vremea aceea. Cu o mică observaţie care face diferenţa: autorii actelor de vandalism şi ai uciderilor erau suporteri ai unor echipe care concurau acerb între ele în cadrul celor mai iubite întreceri sportive din acele vremuri: cursele de care. Cum totul trebuia să poarte un nume, evenimentele sângerose au intrat în istorie sub numele de Revolta Nika - prima răscoală a unor suporteri care au schimbat cursul istoriei acelor timpuri.

Pâine şi curse de care

Anticul poet roman Juvenal scria cu obidă despre pâine şi circ ca fiind singurele deziderate pe care le căutau oamenii obişnuiţi din vremea sa. Spre ruşinea speciei umane, nici în prezent lucrurile nu stau diferit la nivelul marilor mase de oameni, pentru care hrana asigurată şi distracţia sunt principalele scopuri ale vieţii. În timpul Imperiului Roman, precum şi în perioada de început a Imperiului Bizantin, populaţia marilor oraşe care scăpase temporar de spectrul foametei îşi găsea principla preocupare în angajarea cu trup şi suflet în lumea distracţiilor violente, reprezentate de luptele între animale sălbatice, confruntările între gladiatori şi, nu în ultimul rând, de cursele de care, ultimele fiind la fel de periculoase şi sângeroase precum primele.

Cursele de care implicau câteodată chiar şi 12 care, fiecare reprezentând o anumită echipă, iar scopul era ca toate carele să înconjoare de şapte ori arena, cîştigătoare fiind desemnată echipa care termina prima cele 7 ture. Era un scop deloc uşor de atins, ţinând cont că pista de concurs a unei arene avea lungimea de 600-700 metri, iar lăţimea era de maxim 45. Cum regulile de concurs erau minime spre inexistente, accidentările (unele voite) erau extrem de frecvente, coliziunile ducând deseori la decese sau la schilodiri pe viaţă.



Inscripţiile străvechi elogiază adesea moartea unor conducători faimoşi de atelaje, zdrobiţi de "spina" (edificiul de piatră din centrul stadionului) sau încurcaţi în hamuri şi traşi până erau rupţi în bucăţi de proprii cai dezlănţuiţi, după ce carele fuseseră distruse.

Evident, în ciuda pericolelor mari, mulţi se înghesuiau să devină conducători de atelaje în cadrul curselor de care. Statutul lor era identic cu cel al marilor figuri din lume a sportului actual. Aveau o poziţie de adevărate vedete, asemănătoare cu cea a gladiatorilor de succes. Erau lăudaţi, invidiaţi, aveau femeile la picioare şi, mai presus de toate, aveau bani. Foarte mulţi bani. Conducătorii de atelaje care supravieţuiseră şi câştigaseră mai multe curse aveau averi de-a dreptul fabuloase.

Poetul roman Martial scria, în primul secol al erei noastre, că un conducător de care putea obţine 15 pungi cu aur pentru câştigarea unei singure curse. Diocles, cel mai renumit conducător de care din toate timpurile, a câştigat în decursul întregii sale cariere suma de 36 milioane sesterţi, o sumă de bani suficientă pentru a hrăni toţi cetăţenii Romei timp de un an de zile. Spectatorii şi suporterii câştigau şi ei sume importante de bani prin intermediul pariurilor. Atât de variate ajunseseră tertipurile şi trucurile folosite pentru a sabota echipele adverse, încât susţinătorii fanatici plăteau până şi amplasarea pe stadioane a unor plăci pe care erau gravate blesteme şi insulte la adresa suporterilor din taberele adverse.

Războiul culorilor

În zilele republicii romane, echipele care concurau la cursele de cai erau obligate să-şi aleagă una dintre cele patru culori instituite de organizatori. Astfel au apărut formaţiunile Roşilor, Albilor, Verzilor şi Albaştrilor, fiecare formaţiune fiind susţinută de suporteri al căror fanatism şi a căror violenţă în manifestare le întreceau uneori pe cele ale fanilor echipelor de fotbal din prezent. În secolul al cincilea aleri noastre, după căderea Imperiului Roman de Apus, doar două grupări, respectiv culori, ale participanţilor la cursele de care supravieţuiseră: Verzii, care-i încorporaseră pe Roşii, şi Albii, care-i absorbiseră la rândul lor pe Albaştri.

În perioada de început a Imperiului Bizantin, cele două grupări nu doar că deveniseră foarte puternice şi influente în Constantinopol, capitala imperiului, dar albaştrii deveniseră mult mai dominatori decât albii, astfel încât exista o singură şi neîncetată rivalitate, cea între Verzi şi Albaştri. Atât de mare era pasiunea stârnită de întrecerile lor, încât până şi împăratul Justinian (527-565) a fost cuprins de morbul curselor de cai, fiind un suporter înfocat al echipei Albaştrilor. Nimic surprinzător, încă din perioada incipientă a formării Imperiului Roman, în universul distracţiei organizate din amfiteatre şi circuri existau aşa-numitele "demes", asociaţii de suporteri, deosebit de influente şi bine puse la punct, axate pe susţinerea diferitelor echipe rivale care concurau îndeosebi în cursele de care.

Înapoi în timp, pe vremea împăratului Justinian, acesta organizaţii de suporteri ajunseseră la un grad de putere nemaiîntâlnit până la acea dată. Se transformaseră cumva în nişte enităţi sociale în care se reuneau toate caracteristicile unor găşti de stradă şi partide politice. Ajunseseră chiar să dezbată violent probeme de ordin teologic, religios, şi să se implice în luptele pentru succesiunea la tron. Aceste asociaţii de suporteri, căci în fond asta erau, ajunseseră să influenţeze chiar deciziile politice luate de împărat, în urma scandării lozincilor cu caracter politic în timpul pauzelor între curse.

În acele vremuri, facţiunile suporterilor erau într-atât de puternice, încât forţele imperiale şi gărzile capitalei Constantinopol nu puteau menţine ordinea şi liniştea în oraş fără sprijinul lor. Evident, formaţiunile de suporteri erau puternic susţinute de familiile aristocrate din Constantinopol, unele dintre acestea crezând că sunt mai îndreptăţite să acceadă la la tron decât împăratul Justinian. Motivele exacte pentru care lucrurile au degenerat atât de sever între facţiunile rivale ale Verzilor şi Albaştrilor au rămas şi astăzi subiect de dispută între istorici.

Pentru o perioadă de timp, s-a crezut că cele două grupări au evoluat în paralel pentru a se transforma în primele partide politice din istorie. Albaştrii reprezentau clasa conducătoare, iar Verzii partida oamenilor de rând. Şi factorul religios a jucat un rol deosebit de important în rivalitatea celor două entităţi sociale. Verzii erau văzuţi ca nişte susţinători ai monofizismului, o erezie influentă la acea dată, conform căreia Mântuitorul nu ar fi avut o natură umană şi una divină, ci una singură, divină, o concepţie ce contrazicea dogma oficială. În decursul secolelor V şi VI e.n., conflictele între adepţii monofizismului şi oponenţii acestuia au fost atât de serioase, încât au căpătat şi un aspect politic, ameninţând de mai multe ori să ducă la ruperea şi destrămarea Imperiului Bizantin.

Cu toate acestea, unii exegeţi istorici, precum Alan Cameron, combat teoria religioasă, pe motiv că, la nivelul maselor, competiţia sportivă era mai importantă decât politica. Spre exemplu, în anul 501, Verzii i-au surprins într-o ambuscadă pe Albaştri pe când aceştia ieşeau din amfiteatrul din Constatinopol şi au masacrat peste 3.000 de oameni din rândurile acestora. Patru ani mai târziu, în Antiohia, izbucnea o nouă revoltă, provocată de astă dată de triumful lui Porphyrius, un conducător de atelaj din tabăra Verzilor care a dezertat la Albaştri.

În timpul domniei lui Justinian (527-565 e.n.), Imperiul Bizantin şi-a recuperat o mare parte din teritoriile pierdute, incluzând nordul Africii şi Peninsula Italică. Aceeastă revenire spectaculoasă s-a datorat lui Belisarius, cel mai mare general şi strateg bizantin, al cărui talent îl include în galeria ilustră a unor conducători de mare clasă, precum Alexandru Macedon, Cezar sau Bonaparte.


Nika: strigătul care a intrat în istorie

La începutul anului 531, mai mulţi membri turbulenţi din grupările Verzilor şi Albaştrilor au fost prinşi de autorităţile oraşului şi întemniţaţi sub acuzaţia de crime săvârşite de aceştia în timpul revoltelor de după un concurs de care. Majoritatea acuzaţilor au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare, doar că pe data de 10 ianuarie 531, doi dintre acuzaţi, un Albastru şi un Verde, au reuşit să evadeze din temniţe şi s-au ascuns într-o biserică. Împăratul Justinian era într-o situaţie cum nu se poate mai dificilă, fiind în mijlocul unor tratative cu persanii în privinţa încheierii unei păci care ar fi securizat graniţele de est ale imperiului. În plus, oamenii erau foarte nemulţumiţi de creşterea taxelor, iar împăratul era nevoit să mai înfrunte o nouă situaţie potenţial explozivă.

Pentru a atenua tensiunile sociale, Justinian a decis să organizeze urgent o cursă de care, pe data fatidică de 13 ianuarie. Concomitent, i-a graţiat pe cei doi suporteri fugari, dar galeriile celor două formaţiuni au replicat acid, susţinând că cei doi erau oricum nevinovaţi. La data stabilită pentru întrecere, o mulţime tensionată şi furioasă se înghesuia pe străzile care duceau spre hipodromul din Constantinopol. De cum s-au strâns în hipodrom, suporterii celor două formaţiuni au uitat de rivalitatea istorică şi au început să scandeze cu toţii lozinci şi insulte furioase împotriva împăratului. La sfârşitul zilei, în timpul cursei de cai cu numărul 22, mulţimea unită a început să scandeze Nika!, exclamaţie care însemna Victorie! sau Am învins! Şi, pe fondul acestei tensiuni ajunse la paroxism, a început răzmeriţa.

Mulţimea a ţâşnit din hipodrom şi a început asaltul asupra palatului imperial, pe care l-a atacat continuu timp de cinci zile. Incendiile izbuncnite în oraş au distrus o mare parte a clădirilor, incluzând şi cel mai important edificiu religios, biserica Hagia Sofia, pe care Justinian a restaurat-o ulterior. Anarhia domnea în oraş, violurile, jafurile, distrugerile şi crimele se întâlneau la tot pasul, iar o parte din senatori au încercat să profite de moment şi s-au gândit la răsturnarea lui Justinian, invocând creşterea taxelor şi faptul că monarhul nu era susţinut de nobilime. Răzvrătiţii, care de acum erau înarmaţi şi controlaţi de aliaţii lor din Senat, i-au cerut împăratului şi demiterea prefectului Ioan de Capadocia, cel responsabil de colectarea taxelor, precum şi exilarea chestorului Tribonian, care refăcuse codul de legi. Ultima lor dorinţă consta în instaurarea unui nou împărat, Hypatius, nepotul fostului împărat Anastasius I.

Justinian a fost cuprins de groază şi a luat în calcul fuga sa din palat, dar a fost convins să renunţe de către soţia sa, apriga împărăteasă Teodora. Întărit, Justinian a decis să rămână şi să nu capituleze în faţa mulţimii dezlănţuite. Alături de el în palat se aflau şi generalii Belisarius, Mundus şi Narses. Acesta din urmă a jucat un rol important în înăbuşirea revoltei. Eunucul Narses a intrat pur şi simplu în hipodrom, singur, fără gărzi, în faţa unei mulţimi furioase care ucisese deja sute de oameni. Narses s-a îndreptat spre tribunele Albaştrilor şi le-a reamintit acestora că împăratul i-a susţinut mereu în rivalitatea cu Verzii. Viclean, le-a reamintit şi că Hypatius era un Verde. Apoi le-a aruncat monede de aur dintr-un sac dat chiar de Justinian în acest scop.

Apoi, în timp ce mulţimea vroia să-l încoroneze pe Hypatius, Albaştrii au fugit din hipodrom. A urmat un măcel de nedescris în hipodromul unde rămăseseră suporterii Verzilor. Trupele loiale împăratului, compuse din temuţii mercenari traci şi goţi, s-au năpustit în hipodrom. În timp ce goţii din subordinea lui Belisarius măcelăreau cu săbiile şi topoarele orice om întâlnit, Narses şi tracii din garda imperială au blocat ieşirile şi au împiedicat pe oricine să scape din hipodrom. Masacrul a fost fără precedent; istoricii specializaţi în civilizaţia Bizanţului estimează că atunci şi-au pierdut viaţa peste 30.000 de oameni, adică circa 10% din populaţia oraşului la acea dată.



Epilogul curselor de cai şi apariţia iconoclasmului

După încetarea masacrului, Justinian şi Teodora au restabilit rapid controlul asupra capitalei distruse. Justinian a ordonat executarea lui Hypatius şi i-a exilat pe senatorii care susţinuseră revolta. Proprietăţile răsculaţilor au fost confiscate, Ioan de Capadocia a fost reinstalat în funcţie, iar birurile au fost înăsprite, sub pretextul reconstruirii oraşului.

Revolta Nika marchează sfârşitul unei ere în care facţiunile sportive din circuri şi amfiteatre deţineau o putere considerabilă la nivel social. La fel , Nika a fost cântecul de lebădă al curselor de cai ca un sport de masă în Bizanţ. În doar câţiva ani, rivalitatea dintre Verzi şi Albaştri a devenit istorie.

Locul vechiului hipodrom din Canstntinopol, astăzi în Istanbul, Turcia

Treptat, rivalităţile dintre suporteri au fost însă înlocuite de un alt gen de conflicte, mult mai periculoase. După moartea lui Justinian, dezbaterile teologice violente ajunseseră noul "sport" naţional în Bizanţ, crescând treptat în intensitate de-a lungul veacurilor şi reflectând o criză religioasă şi socială profundă a Imperiului Bizantin. Conflictelor dintre ortodocşi şi monofiziţi li s-a adăugat, în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, iconoclasmul, devenit chiar doctrină oficială a statului bizantin între anii 726-787 şi 814-842, caracterizat de distrugerea icoanelor şi a altor reprezentări ale unor personaje considerate divine şi prigonirea celor care li se închinau.

Amintirea vechilor rivalităţi sportive a pălit în faţa realităţilor dure care le-au urmat: în decursul veacurilor, Bizanţul avea să îndure o serie de revolte şi războaie civile care umbresc prin dramatism şi amploare chiar şi masacrul din hipodrom.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI