Home » Descoperă istoria românilor » Maratoanele Descopera » Decebal – in spiritul darz al dacilor

Decebal – in spiritul darz al dacilor

Autor: Nicu Parlog 11.19.2009
Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi acasa...Pe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere! In sanul niciunei alte semintii de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de tragediile antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!

Care este numele tau,
Marite Rege?

Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim
astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de
daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari
care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in
inscriptii din cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman
precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita
mentionat ca numele de Decebal a supravietuit in mod bizar in
Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari,
angajati de Roma dupa retragerea aureliana.
Cum altfel ne
putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate
precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don
Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.

Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui.
Decebal, Decebalos, continea adjectivul dacic Balos, un nume
raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor
sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el
fiind la origini un taraboste din sud-vestul Daciei (Muntii
Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor
militare primeste din partea populatiei dace numele de razboi de
Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul).
De asemenea,
razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei.
Printr-un gest nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras,
cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal, cel pe care
consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu
inca din timpul vietii.

Strateg desavarsit,
diplomat iscusit, conducator intelept

„Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la
infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe
dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un
bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa
cu bine dintr-o infrangere. Din acesta pricina, multa vreme a fost
un dusman de temut pentru romani”
– Dio Cassius –
Historia

Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat
de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai
raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele
se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai
mare si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul
acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele
cucerind provinciile getilor din sudul Dunarii. Constatam
ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui
vecin atat de puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii
razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din
Balcani si Panonia. Stramosii se dovedesc atat de puternici incat
continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus
Augustus si Marcus Antonius.
Incet, incet, romanii isi dau
seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru
posesiunile lor din Balcani, nu disparuse deloc, ci se amplificase.
Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea
unei zone tampon nelocuite pe malul sudic al Dunarii, din care
triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in
Carpati. Prin urmare, generalul Aelius Catus muta la sud de Istru
50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero,
guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, stramuta
fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei,
copii, batrani.

Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de
expansiune economica urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu
slabesc insa atacurile, profitand de momentele de slabiciune ale
Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii
persevereaza si se aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare
organizeaza invazii puternice in Moesia, unde sunt decimate doua
legiuni trimise sa le faca fata
. Pana la inceputul domniei
lui Domitian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte
la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul Iordanes, daco-getii
devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca
Moesia, masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De
partea stramosilor nostrii luptau bastarnii, roxolanii si iazigii.
Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul
Diurpaneus.

Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac,
stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si
unita, cu frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si
Carpatii Padurosi.
In confruntatile cu legiunile lui
Domitian, dacii obtin o victorie zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i
s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul
Moesiei. Capetele celor doi au fost aduse in Dacia drept trofee de
razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare.
Imparat intransigent si calculat, el face greseala de a-l trimite
contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform
lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta, temperamental si
avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus,
trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate insa de
Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe
Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca
undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o
cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei
steag a ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este
comparabil ca proportii cu infrangerea suferita de generalul Varus
in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de
Augustus.
Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua
expeditie desfasurata in anul 88 d.Hr., calca din nou hotarele
Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius
Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al
regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe la Portile de Fier. Lupta
care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu
nenumarate victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece
Decebal isi vede amenintata Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul
sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi, marcomanii si
cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani.
Pentru prima data in istoria sa Imperiul Roman era nevoit
sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata sa-l
recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i
plateasca despagubiri in sume de bani, in conditiile in care regele
dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure ajutoare
militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si
constructori care sa-i ridice cetati si forturi.


Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus

” Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant
necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca acolo este un dusman si
se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea
de noi comori „
– Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)

Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A
doua zi, in mare graba, conspiratorii si generalii romani il aleg
imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si
successor pe Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul
fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica (celtiber).
Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale
militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara
masura ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in
datorii.
Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai
reprezentau de multa vreme o noutate. Pentru Imperiul
Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste,
cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii sai era de
maxim interes strategic
. Aceasta deoarece, pe langa
jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in
generatii, Roma stabilea la granitele de rasarit un avanpost
important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi
aliati cu popoarele iraniene precum sarmatii, scitii si roxolanii,
dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.

In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi
care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie
purtate de Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva
decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a
credinciosilor lui Zamolxis.
Nu voi insista asupra
desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar
momentele hotaratoare in decursul sangeroaselor confruntari. Suntem
tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul
adoptiv al lui Nerva mostenise, insa, deja, un Imperiu aflat la
apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de
detalii erau respectate cu sfintenie. Constient de darzenia
si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia
cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata intr-o
expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind
absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate
acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian
s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care
cuprindea toate confreriile de triburi daco-gete…

Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele
partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana pe care i-a
propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut
fata unui atac combinat prin care regele dacilor ataca la Dunare,
iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea,
planuind sa ocupe Egiptul, granarul Romei!
In plus,
regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele
separatiste ale unei parti din aristocratia dacica, care era gata
sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii
bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal
(constient de pericolul adus de Traian) ar fi reusit sa-l asasineze
pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele
dacilor a pus la cale, in anul 105 d.Hr, un plan care viza
lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in
Moesia niste fugari care sa-l omoare.
Planul a dat gres,
deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei. Supusi
chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de
Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul
critic desfasurat in perioada celei de-a doua campanii militare din
primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile Romei erau
cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit
aliantele cu sarmatii si a pregatit o ofensiva de proportii prin
care urmarea lovirea armatelor romane din sudul Dunarii si taierea
cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din
nefericire, pe cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat
datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o mare parte din
armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele
Istrului.
Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius
cat si de imortalizarea sa pe Columna din Roma.

Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica
cadere si distrugere a Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca
regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani Imperiului
Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale
diplomatice vizau nici mai mult nici mai putin decat crearea unui
front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona.
Linia de aparare inchipuita de regele dac trebuia sa se
intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii
istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne mai numeam
Romania.
Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat
toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade,
tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si
transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor
istorice putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul
primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre,
regele dac construind o adevarata retea de spioni bine pusa la
punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau
chiar la Roma ca sa culeaga informatii referitoare la pregatirea
militara si deciziile romanilor.

Cum moare un
Semizeu

Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul
cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american.
In anul 1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul
Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani
din apropierea anticului oras Philippi, un monument funerar pe care
erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba
de mormantul decurionului Tiberius Claudius Maximus, cel care a
dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii.
Drama imortalizata in marmura, atat pe Columna cat si pe piatra
funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea
Sarmizegetusei. Atunci, regele Decebal, insotit de un mic grup de
insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de
urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor liberi din Carpatii
Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei
tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas
unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul
edificator de Bicisnic – om de nimic, tradator, lichea), nobilul
dac care a dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse
fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de
directia si traseul pe care se retragea regele sau.

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in
mare graba in urmarirea regelui. Insotitorii sai sunt ucisi,
romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest
ultim moment care i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra
unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal
isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu
poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va avea soarta
trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa
marsaluiasca in lanturi in urma carelor triumfale de pe strazile
Romei
. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins
de Marius, frumoasa regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian
sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea
Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a
luat singur zilele, preferand sa mearga in tainica imparatie
subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta
Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa,
Decebal isi scoate de la brau, sica, traditionalul pumnal curbat
dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o singura
miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a
iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume
mai dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta
lume este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din
partea imparatului.
Capul si mana dreapta a regelui-erou
sunt retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse
si expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret.
Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia
autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra
priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani
se temusera de un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui
sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O
inscriptie descoperita in Ostia relateaza ca relicvele au fost
aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au
fost aruncate pe scarile Gemoniei in raul Tibru. Era locul unde se
expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor
Imperiului…

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori,
capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile
realiste de pe Columna.
Mai mult decat atat, in anul 1822,
cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un
bust de marmura cu inaltimea de 1, 5 metri care il reprezinta fidel
pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si
misterios de aproape 2.000 de ani, este expus astazi in Muzeul
Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal,
privita de asta data din punct de vedere strict spiritual. Astazi,
atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna
sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de neiertat.
Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set
de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia,
detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele
de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante
credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.

Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe
Pamant, fie pe lumea cealalta.