Prin anul 1796, partea Bucureştilor cuprinsă între Podul Beilicului şi Podul Craiovei era acoperită de vii. Drumurile de comunicaţie între cele două căi aveau o linie ce ţinea seama de graniţele proprietăţilor, din care pricină şerpuiau aparent fără noimă, nefiind încurcate de geografia locului.