Prima pagină Natura

Când caşaloţii atacă

Mihaela Stănescu 03.19.2014 | ● Vizualizări: 1375
Pot aceşti uriaşi ai adâncurilor - caşaloţii - să devină primejdioşi pentru oameni?     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (5)

Despre atacurile rechinilor s-a tot scris; se ştie că există, în acest grup de vieţuitoare ale mărilor, câteva specii cu adevărat primejdioase pentru om. Dar caşaloţii – aceste uriaşe mamifere oceanice? E drept, caşaloţii sunt carnivori, dar sunt nişte prădători ai adâncurilor, ce se hrănesc cu animale marine - mai ales calmari de mari dimensiuni -, în niciun caz cu oameni. Şi totuşi, există istorisiri – îndeajuns de bine documentate pentru a fi credinile - ale unor atacuri ale caşaloţilor asupra oamenilor; mai exact, asupra unor ambarcaţiuni cu oameni la bord. Întâmplări adevărate sau poveşti marinăreşti?

„Marele premiu” al vânătorii de balene

Poveştile cele mai dramatice despre caşaloţi datează din vremurile de aur ale vânătorii de balene – prima jumătate a secolului al XIX-lea, când această îndeletnicire depăşise stadiul unei activităţi de subzistenţă desfăşurate în comunităţi locale şi se desfăşura, de-acum, la scară industrială. Sute de vase, numite baleniere, străbăteau mările, în călătorii ce nu rareori durau 3-4 ani, în căutarea preţioaselor prăzi, ce furnizau produse de mare valoare economică la acea vreme. 

Aici e momentul să precizăm că prin vânătoare de balene (whaling, în engleză) se înţelegea vânarea unui mare număr de specii diverse de cetacee. Cetaceele sunt mamifere adaptate la viaţa acvatică, la care membrele anterioare s-au transformat în înotătoare, în vreme ce membrele posterioare au dispărut, rezultând astfel un corp hidrodinamic capabil să se deplaseze cu mare agilitate prin apă. Asemănarea lor exterioară cu peştii se datorează faptului că, trăind în acelaşi mediu ca şi peştii, au dobândit unele adaptări similare la mediul acvatic de pildă forma hidrodinamică a corpului. Dar sunt mamifere: ele nasc pui, pe care îi hrănesc cu lapte, ca orice mamifer, şi respiră prin plămâni, ceea ce le sileşte să revină periodic la suprafaţa apei.



Ordinul cetaceelor este divizat în două grupuri:

  • misticetele, dintre care fac parte balenele, care nu au dinţi, ci fanoane, adică nişte lame cornoase, elastice, prin care filtrează apa plină de crustacee mărunte, acestea fiind hrana lor
  • odontocetele, specii cu dinţi, printre care se numără delfinii şi caşaloţii. 

Asta e teoria, dar în practică lucrurile sunt ceva mai confuze; de pildă, orcile sunt adesea numite balene ucigaşe, deşi în realitate ele sunt odontocete, adică delfini, nu adevărate balene; la fel, delfinii albi beluga sunt adesea numiţi balene albe, sau balene beluga

Vânătoarea de balene era, aşadar,o îndeletnicire în cadrul căreia erau vânate nu numai balene (cu fanoane), ci şi numeroase specii de delfini, precum şi caşaloţi. Asta pentru că îndeletnicirea, dimpreună cu termenul ce o denumea, erau mult mai vechi decât clasificările zoologice. Ce anume erau animalele vânate, din perspectiva sistematicii zoologice, era mult mai puţin important pentru vânătorii de balene decât foloasele pe care le puteau obţine de pe urma fiecăruia.

Iar caşalotul – sau marele caşalot (Physeter macrocephalus), numit aşa fiindcă mai există două specii mult mai mici şi mai puţin cunoscute –, care putea atinge şi 20 metri în lumgime, era una dintre speciile cele mai preţuite şi mai râvnite de vânătorii de balene. Am scris aici despre motivele acestei preţuiri deosebite; pe scurt, caşalotul oferea, economic vorbind, mai mult decât alte cetacee, drept care era considerat o pradă de elită.

Dar iată că, spre deosebire de multe specii de balene, chiar mai mari decât el, caşalotul se bucura de reputaţia de fi mult mai primejdios decât acestea. Orice balenă mare putea răsturna accidental o barcă, dar caşalotul era temut pentru agresivitatea lui, care – aşa credeau oamenii – putea fi îndreptată în mod voit asupra echipajului unei baleniere. Cea mai celebră dintre istorisirile cu caşaloţi este, fără nicio îndoială, dramaticul roman Moby Dick (1851) al lui Hermann Melville, ce atribuie unui caşalot nu numai inteligenţă şi memorie, ci şi o dorinţă de răzbunare egală cu cea a omului care îl mai înfruntase odată şi care îl urmărea acum pe mările lumii, pentru a-şi duce la capăt visul său vindicativ.

 

Două istorii adevărate

Ceea ce nu ştiu toţi este că Moby Dick este inspirat dintr-o poveste reală, din tragedia unei baleniere numite Essex, al cărei echipaj a pierit aproape în întregime în urma confruntării cu un caşalot. Deşi Hermann Melville, în cartea sa, dă agresivităţii caşaloţilor o notă extremă, istorisind că uriaşul caşalot alb Moby Dick ar fi retezat, dintr-o muşcătură, piciorul căpitanului Ahab şi că atacurile caşalotului ar fi fost deliberate, chiar premeditate, dictate de o "răutate inteligentă", există totuşi dovezi că, lăsând la o parte unele exagerări ale imaginaţiei în sfera literară, caşaloţii pot să se manifeste agresiv faţă de oameni, dacă sunt provocaţi

Essex era o balenieră americană din Nantucket, un vas relativ mic, de 27 de metri şi 238 de tone, echipat cu 5 bărci. În cea din urmă călătorie a sa, a plecat din Nantucket la 12 august 1819, într-o expediţie de vânătoare ce se preconiza a dura cca. 2 ani şi jumătate, spre coastele vestice ale Americii de Sud. Avariată de o furtună, a avut nevoie de mult timp pentru a ajunge la destinaţie, constatând acolo că i-o luaseră înainte alte baleniere. Căpitanul a decis atunci să plece spre ape mai îndepărtate de ţărm. În dimineaţa zilei de 20 noiembrie, marinarii au zărit un grup de caşaloţi şi au pornit în urmărirea lor. Au fost lansate la apă 3 bărci, cu care  vânătorii de balene urmau să se apropie de caşaloţi pentru a arunca harpoanele (arme specifice acestei îndeletniciri -  un fel de suliţe legate cu frânghii; vânătorii înfigeau vârful  metalic al harponului în corpul cetaceului ce plutea la suprafaţă, iar cu ajutorul frânghiilor, se apropiau de el, ucigându-l cu lăncile).

Dar, a istorisit mai târziu secundul Owen Chase, la un moment dat în cursul acţiunii, pe când repara la bordul balenierei una dintre bărci, avariată, a observat cum un caşalot mult mai mare decât cei văzuţi până atunci (vreo 26 de metri, s-a spus, dar în asemenea ocazii e uşor să exagerezi) s-a îndreptat cu toată viteza spre balenieră şi a izbit-o cu capul. S-a îndepărtat vreo 500 de metri, apoi s-a întors şi a atacat din nou! Lovită în plin, la provă, Essex s-a scufundat, la 3.700 km de coastele Americii de Sud. Cei 20 de marinari s-au înghesuit în cele 3 bărci rămase întregi, prea mici însă pentru a adăposti, pe lângă oameni, toată cantitatea necesară de provizii de hrană şi apă de băut. Echipajul a pornit spre coastele Americii, dar cei mai mulţi dintre marinari n-au mai ajuns niciodată acasă. În cele din urmă, bărcile s-au pierdut una de alta; unii dintre oameni au pierit de sete, foame şi boli; alţii au supravieţuit doar datorită canibalismului, mâncând cadavrele tovarăşilor lor. Din 20 de bărbaţi plecaţi pe Essex, doar 8 au supravieţuit întâlnirii cu caşalotul şi naufragiului care i-a urmat. 

Unul dintre supravieţuitori a fost secundul vasului, Owen Chase, care a scris mai târziu o relatare asupra atacului şi asupra dramaticei rătăciri pe mare care i-a urmat (Narrative of the Most Extraordinary and Distressing Shipwreck of the Whale-Ship Essex). Această istorisire a fost una dintre sursele de inspiraţie ale romanului Moby Dick. (Mult mai târziu, un alt supravieţuitor, Thomas Nickerson, care fusese, pe Essex, servitor al căpitanului şi ofiţerilor, ulterior ajungând căpitan în marina comercială, a scris o altă relatare - The Loss of the Ship "Essex" Sunk by a Whale and the Ordeal of the Crew in Open Boats -, care n-a fost regăsită şi publicată decât în anii 1980.)

Cele întâmplate cu Essex constituie, din cât se ştie până acum, primul caz cunoscut de balenieră scufundată de un cetaceu. Dar, în anii care au urmat, au fost raportate şi alte cazuri de atacuri ale unor cetacee asupra unor ambarcaţiuni: Pusie Hall  (atacată în 1835), Lydia  şi Two Generals (atacate în 1836), Pocahontas  (scufundată în 1850),  Ann Alexander  (scufundată în 1851).

Despre aceasta din urmă se ştie că a fost atacată de un caşalot rănit şi scufundată în Pacificul de Sud, la 20 august 1851. Izbind cu capul, caşalotul a făcut o spărtură uriaşă în coca navei, sub linia de plutire; Ann Alexander s-a scufundat rapid, iar cei 22 de oameni, cu puţine provizii de mâncare şi apă potabilă, s-au îngrămădit în 2 bărci. Dar au fost mult mai norocoşi decât fuseseră marinarii de pe Essex: după numai 2 zile, au fost salvaţi de o altă balenieră întâlnită întâmplător şi au ajuns cu toţii teferi acasă.

 

Accident sau agresiune?

Ce spun aceste întâmplări despre caşaloţi? Sunt aceste animale atât de agresive cum pare să reiasă din aceste evenimente şi înclinate să se răzbune violent pe oamenii care le-au atacat, sau pe oameni în general?

Opiniile asupra acestui subiect sunt împărţite.

Unii biologi consideră că şi caşaloţii, ca mai toate cetaceele, sunt vieţuitoare foarte inteligente, capabile să înţeleagă situaţii complexe şi să reacţioneze raţional la o ameninţare, deşi nu mulţi merg până la a presupune că aceste animale se răzbună în mod deliberat şi planificat.

Alţii cred că aceste izbiri cu capul reprezintă un comportament de bază, instinctiv, sprijinindu-se pe observaţii ale acestor animale în situaţii normale; de pildă, în cadrul luptelor dintre masculi, aceştia se izbesc adesea cap în cap. 

Să fi fost vorba cu adevărat, în cazul celor două corăbii ghinioniste, despre atacuri intenţionate?

În ciuda mărimii colosale şi a dinţilor lor formidabili, caşaloţii sunt, în general, descrişi ca nişte creaturi relativ domoale şi calme. În 1839, Thomas Beale, care lucra ca medic la bordul unei baleniere, scria despre caşaloţi că sunt „cele mai timide şi inofensive animale, ce caută să fugă iute de cel mai mic lucru ce li se pare neobişnuit.”

Totuşi, faptele sunt fapte; de pildă, scurtul clip video de mai jos arată că, într-adevăr, caşaloţii pot să prezinte acest comportament despre care istoriseau vânătorii de balene: izbirea cu capul a ambarcaţiunilor, soldată cu răsturnarea sau avarierea acestora.

De ce fac însă asta, e o altă discuţie. În cazul menţionat, petrecut în Japonia, pescarii de pe cele două bărci au încercat - cu cele mai bune intenţii - să determine caşalotul să iasă dintr-un mic golf, unde ajunsese pesemne din greşeală, şi să se întoarcă în largul oceanului, unde îi era locul. Au folosit prăjini, frânghii şi alte obiecte care, se vede, nu i-au fost pe plac caşalotului; acesta s-a simţit, pare-se, deranjat de acţiunile oamenilor şi le-a arătat asta în modul în care ştia el să o facă. 

Dar a fost, după toate probabilităţile, un răspuns spontan la ceea ce credea el a fi un act de agresiune momentană la adresa sa. Oare, în alte cazuri, să fi fost vorba despre ceva mai mult?

Autoarea unui articol publicat anul trecut în Daily Mail a cerut părerea mai multor oameni de ştiinţă, specialişti în zoologie şi biologie marină, întrebându-i ce cred despre posibilitatea ca aceste animale să fie realmente ranchiunoase, să ţină minte ocaziile în care au fost atacate şi să caute să se răzbune, aşa cum sugerează cartea lui Melville. 

Iată câteva opinii ale oamenilor de ştiinţă în această privinţă.

Dr. Richard Bevan, zoolog în cadrul Newcastle University, sugerează că un caşalot ar putea ţine minte dacă a fost atacat anterior. 

„Nu mă îndoiesc că un individ şi-ar aminti că a fost harponat şi că ar putea răspunde agresiv în cazul în care s-ar crede ameninţat. Pe de altă parte, o ambarcaţiune de dimensiuni mari, cum ar fi o balenieră, i-ar apărea probabil ca o ameninţare foarte mare, chiar şi unui caşalot în toată firea, aşa încât aş crede că e mai probabil să se îndepărteze de ea.”

Literatura din secolul al XIX-lea, aminteşte articolul, sugerează însă altceva, cu poveştile despre  caşaloţi care ar fi atacat intenţionat corăbiile. Era un răspuns instinctiv la un pericol de moment sau o răzbunare?

Caşaloţii au creiere nu numai foarte mari (cele mai mari din regnul animal), ci şi extrem de complexe, părând, în unele privinţe, mai complexe decât ale oamenilor. Caşaloţii au mai multe circumvoluţiuni cerebrale (acele cute, „încreţituri” ale suprafeţei creierului, ce măresc aria scoarţei cerebrale şi, în consecinţă, cantitatea de materie cenuşie) decât oamenii şi sunt fiinţe sociale, ce trăiesc în grupuri cu o structură bine definită şi stabilă, cu legături complexe între indivizi.

Dr. Lindy Weilgart, cercetător la Dalhousie University din Canada, crede că, pentru a putea trăi într-o organizare socială atât de complexă, pentru „a ţine minte toate relaţiile lor sociale complexe (membri ai familiei, rude mai îndepărtate, indivizi neînrudiţi din acelaşi grup), caşaloţii au nevoie de o memorie bună”

Şi atunci, nu este exclus ca reamintirea unor incidente traumatizante din trecut – atacuri anterioare ale unor vânători de balene – ar fi putut declanşa din partea unui caşalot atacul care a scufundat baleniera Essex.

„Pe scurt, eu chiar cred că un caşalot ar putea avea agresivitatea necesară pentru a ataca o corabie, în special dacă e vorba de o mamă al cărei pui este ameninţat”, spune dr. Weilgart.

Dr. Bevan e mai puţin convins de legătura dintre creierul voluminos al caşalotului şi capacitatea acestuia de a raţiona şi de a resimţi emoţii complexe. El consideră că, la aceste cetacee, creierele mari „sunt legate de capacitatea de a procesa sunetele, mai curând decât să fie corelate cu ceea ce numim noi inteligenţă. (Caşaloţii folosesc un sistem complex de semnale sonore, utilizând, printre altele,  ecolocaţia – adică emiterea şi recepţionarea de ultrasunete, cu ajutorul căreia se orientează în mediu şi îşi localizează prada.)

E discutabil dacă ei pot încerca sentimente precum ura sau dorinţa de răzbunare. E posibil ca, în cazul lui Essex, caşalotul să îşi fi schimbat brusc direcţia de deplasare, sub apă, şi să se fi lovit întâmplător de navă. 

Dr. Per Berggren, profesor de biologie marină la Newcastle University, specialist în studiul mamiferelor marine, este adept al ipotezei accidentului. 

”Ar fi mai probabil ca vasul să fi lovit accidental caşalotul şi să se fi ales cu o spărtură îndeajuns de mare pentru a provoca scufundarea,” crede el. 

Şi totuşi, în cazul scufundării lui Essex, există acel amănunt tulburător: faptul că interacţiunea nu s-a mărginit la o singură ciocnire, care ar fi putut fi şi accidentală, ci caşalotul s-a întors pentru a lovi şi a doua oară - iar asta sugerează deja o faptă intenţionată.

La urma urmelor, de ce să le negăm cetaceelor capacitatea de a încerca emoţii puternice şi complexe, de a plănui acţiuni şi a lua decizii? Cercetările cele mai recente arată că ele sunt animale mai inteligente decât se credea anterior, că au sentimente şi conştiinţă de sine. Pot simţi durerea, suferinţa, iar unii cercetători cred că pot încerca chiar sentimente de afecţiune şi iubire. 

În orice caz, în ceea ce priveşte impactul intercaţiunilor dintre om şi cetacee, acestea din urmă sunt clar în dezavantaj.

Dincolo de foarte rarele cazuri în care caşaloţii au atacat ambarcaţiuni cu oameni la bord, există sutele de mii de cazuri în care oamenii au măcelărit cetacee mari, inclusiv caşaloţi, şi au continuat să o facă şi în secolul XXI. În ciuda unui moratoriu internaţional, există câteva ţări care, neacceptând moratoriul, încă mai vânează marile cetacee, cu toate că unele specii sunt ameninţate. Marele caşalot este azi una dintre cele mai vulnerabile specii de cetacee şi, cu toate că, în cazul lui, urmărirea a încetat şi specia este ocrotită, populaţiile încă se resimt de pe urma secolelor de vânare intensivă. 

În cazul altor specii de cetacee mari, vânătoarea de balene continuă şi azi, cu vase mai puţine, dar de randament mult mai mare, adevărate „uzine ale morţii” plutitoare, ce prind şi procesează, cu o eficienţă necruţătoare, sute de cetacee, lipsite de apărare în faţa tehnologiei umane actuale. Noi suntem cei care le agresăm pe ele. E aşa cum îi spunea, în romanul lui Melville, secundul Starbuck căpitanului Ahab, obsedat de întâlnirea cu Moby Dick: 

”Moby Dick nu te mai urmăreşte. Acum tu, tu eşti acela care o urmăreşti!”