Prima pagină Natura

Una dintre enigmele dinozaurilor, elucidată de o echipă de paleontologi din care a făcut parte şi un român

Redactia Descopera.ro | 01.18.2020 | ● Vizualizări: 367
Reconstituirea modului de cuibărit al maniraptorelor cu ouă de tip Pseudogeckoolithus / Credit foto: © Julius T. Csotonyi (Canada)     + zoom
Galerie foto (2)

O echipă internaţională de paleontologi, din care a făcut parte şi un român, a reuşit să elucideze o controversă veche de zeci de ani cu privire la identitatea unui tip enigmatic de coji de ouă fosile, prin utilizarea unei tehnici de investigaţie inovatoare.

Studiul a fost publicat recent în revista de specialitate Papers in Palaeontology şi a fost realizat de o echipă internaţională de specialişti coordonată de Seung Choi de la Seoul National University (Coreea de Sud) şi care îi include pe Yuong-Nam Lee de la aceeaşi instituţie, alături de Miguel Moreno-Azanza (Universidade Nova de Lisboa; Museu de Lourinhã, Portugalia), Zoltán Csiki-Sava (Universitatea din Bucureşti) şi Edina Prondvai (Ghent University, Belgia, în prezent membră a Grupului de Cercetare în Paleontologie MTA-MTM-ELTE, Ungaria).

Echipa de cercetători a reuşit să stabilească adevărata identitate a unui tip special de coji de ouă fosile, tip numit Pseudogeckoolithus, de la sfârşitul perioadei cretacice (de acum 85 până la 66 de milioane de ani). De câteva zeci de ani, aceste coji de ouă au pus în încurcătură paleontologii europeni.

Aceste coji se găsesc din abundenţă şi în Bazinul Haţeg

Cojile de ou de tip Pseudogeckoolithus sunt larg răspândite în tot sudul Europei, şi apar izolat şi în nordul Africii. În România, ele sunt abundente în depozitele fosilifere cu resturi de dinozauri din Bazinul Haţeg, din Geoparcul Internaţional UNESCO Ţara Haţegului. Aceste coji sunt foarte subţiri (au grosimea mai mică de o treime de milimetru). În timp ce unele dintre caracteristicile lor microstructurale amintesc de cojile ouălor unor dinozauri carnivori (aşa-numitele theropode), alte caracteristici sunt asemănătoare cu cojile de ouă ale actualelor şopârle gecko. Mai mult, aceste coji fosile prezintă o ornamentaţie unică alcătuită din mici noduri dispersate, ceea ce reprezintă o nouă similitudine cu cojile unor specii actuale de gecko. Ca atare, astfel de fosile erau deseori denumite simplu, de către cercetători, coji de tip ‘geckoid’.

„Aceste coji ofereau indicii contradictorii despre asociaţiile de fosile ale Europei de la sfârşitul Cretacicului. Datorită asemănărilor marcante cu cojile de ouă ale şopârlelor gecko actuale, Pseudogeckoolithus era deseori interpretat drept o dovadă a prezenţei unor gecko primitivi în arhipelagul de insule tropicale ce se întindea peste sudul Europei către sfârşitul erei dinozaurilor” afirmă Zoltán Csiki-Sava de la Facultatea de Geologie şi Geofizică a Universităţii din Bucureşti, unul dintre co-autorii acestui studiu.

Pentru a clarifica identitatea animalului ce depunea ouăle de tip Pseudogeckoolithus, echipa a investigat astfel de coji de ouă de tip ‘geckoid’ descoperite în România (provenind din Geoparc, dar şi din Depresiunea Transilvaniei, din apropierea localităţii Sebeş, jud. Alba), Ungaria şi Spania. Printr-o tehnică de investigaţie inovativă, numită Analiză de Difracţie prin Retrodifuzie de Electroni (Electron Backscatter Diffraction - EBSD), echipa a urmărit identificarea alcătuirii cristalografice de detaliu a acestor coji, şi compararea cu cea a cojilor de ouă de gecko, precum şi cu a celor de păsări sau de mici dinozauri prădători, strămoşi ai păsărilor, aşa-numitele maniraptore.

„Azi cunoaştem destul de clar faptul că ouăle de gecko au o alcătuire cristalografică complet diferită de cea de dinozauri sau păsări. Aşa că am decis să comparăm aspectul cristalografic al lui Pseudogeckoolithus cu cel a cojilor de ouă de gecko, de păsări moderne, dar şi de mici dinozauri prădători, pentru a clarifica definitiv enigma oferită de Pseudogeckoolithus” apreciază Seung Choi, care a studiat în prealabil atât ouă de gecko, cât şi de dinozauri prădători, folosind aceeaşi metodă de investigaţie. 

Răspândirea teritorială a cojilor de Pseudogeckoolithus, şi analiza comparativă EBSD a acestora cu coji de ouă de gecko, respectiv pasăre / Credit foto: Autorii studiului

Într-adevăr, rezultatele studiului au confirmat că Pseudogeckoolithus, cu o creştere a cristalelor ce progresează dinspre interiorul spre exteriorul cojii, are o alcătuire cristalografică fundamental diferită de cea a cojilor de ouă de gecko actual, la care creşterea cristalelor are loc dinspre suprafaţa înspre interiorul cojii. De fapt, cojile de Pseudogeckoolithus prezintă o cristalografie tipică păsărilor şi strămoşilor lor maniraptorani, dintre care face parte şi fiorosul Velociraptor, celebrul personaj negativ din filmul Jurassic Park.

„Cojile de Pseudogeckoolithus sunt atât de subţiri şi de fragile, încât în mod normal este dificil să găsim fragmente suficient de bine conservate care să prezinte toate trăsăturile tipice pentru cojile de ouă de theropode, cum ar fi prezenţa unor strate cu cristale aranjate diferit. Totuşi, EBSD ne-a permis să identificăm astfel de structuri chiar şi în coji mai prost conservate, confirmând că Pseudogeckoolithus nu aparţine unor şopârle gecko. Ca atare, am eliminat dovezi care să sugereze - cum erau ele interpretate anterior - că gecko au fost prezente din abundenţă în Europa în Cretacicul târziu” consideră Miguel Moreno-Azanza de la Universidade Nova de Lisboa şi Museu de Lourinhã. „Afinităţile ambigue ale lui Pseudogeckolithus au fost deja remarcate de Nieves López-Martínez şi Monique Vianey-Liaud, care au identificat pentru prima dată astfel de coji în 1997. Ca atare, ele au clasificat cojile ca fiind de tip dinozaurian, deşi le-au denumit ‘ouă pietrifiate de tip gecko’ - asta înseamnă Pseudogeckoolithus în traducere. Acum, tehnici noi de investigaţie ne-au permis să dovedim că observaţii lor iniţiale erau corecte - aceste coji provin de la ouă depuse de dinozauri”, adaugă acesta.

Dinozauri prădători de talie mică

De fapt, distribuţia trans-europeană a cojilor de Pseudogeckoolithus sugerează prezenţa comună a unor dinozauri prădători de talie mică, asemănători păsărilor, în Europa Cretacicului târziu. „Răspândirea largă a cojilor de ouă de tip Pseudogeckoolithus este remarcabilă. Acestea apar practic peste tot în arhipelagul Cretacicului târziu, indiferent de poziţia geografică, tipul de mediu sau vârsta precisă a rocilor. Ţinând cont de abundenţa acestor coji, acum ne putem imagina uşor numeroase cete de mici dinozauri prădători, acoperiţi de pene, care populau aceste insule tropicale, chiar dacă resturile lor fosile sunt foarte rare sau chiar lipsesc pe alocuri” explică Zoltán Csiki-Sava semnificaţia rezultatelor studiului.

În mod surprinzător, Pseudogeckoolithus prezintă numeroase caracteristici comune cu cojile de ouă de megapode, păsări moderne care nu îşi clocesc ouăle, ci le depun în moviliţe construite din vegetaţie şi sol. În interiorul acestor moviliţe, în timp, materia organică intră în fermentaţie, producând în felul acesta căldura necesară pentru incubarea ouălor. Atât Pseudogeckoolithus cât şi ouăle de megapode au coaja subţire, prezintă mici pori în formă de pâlnie pentru respiraţia embrionului şi au o ornamentaţie formată din mici noduri dispersate pe suprafaţa oului – o combinaţie de caractere altfel extrem de rar întâlnită la păsările moderne. „Pe baza acestor trăsături, dar şi a subţirimii cojilor, se poate concluziona că ouăle de la care provin fragmentele nu erau mai mari decât cele ale ciorilor (~ 3x4 cm) şi erau depuse în cuiburi-movilă construite din vegetaţie. Totuşi, animalele-mamă erau mai mari decât ciorile actuale, fiind probabil de dimensiunea unor găini, pentru că bazinul dinozaurilor avea un canal pelvian mai îngust, şi deci puteau depune ouă relativ mai mici, comparativ cu păsările moderne” spune Edina Prondvai.

„Acest studiu demonstrează convingător de ce şi în ce fel metode analitice moderne şi sofisticate devin din ce în ce mai importante în paleontologie. Acestea permit nu numai identificarea unor fosile chiar şi atunci când metodele tradiţionale nu funcţionează, dar aruncă şi o lumină nouă asupra distribuţiei, modului de viaţă şi evoluţiei acestor vieţuitoare demult dispărute” concluzionează Seung Choi, autorul principal al studiului.

Articolul care prezintă acest studiu poate fi accesat aici.