Home » Natura » 10 simturi uimitoare ale animalelor

10 simturi uimitoare ale animalelor

Autor: Mihaela Stanescu 02.24.2010
Vedem destul de bine, auzim asa si asa, suntem capabili - ma rog, unii dintre noi, si dupa antrenament serios - sa recunoastem mirosurile a cateva mii de substante diferite (cu conditia sa fie in concentratii maricele), identificam numeroase gusturi si avem o sensibilitate tactila mare – cel putin la nivelul mainilor… Suntem bine inzestrati, nu-i asa? Fara indoiala, ne-am descurcat bine ca specie, in decursul evolutiei, scotand tot ceea ce puteam scoate din “echipamentul” cu care ne-a inzestrat natura.

Insa putina smerenie n-are cum sa ne strice: in ceea ce priveste
simturile, in lumea animalelor exista niste capacitati inaccesibile
noua si care ne fac sa parem de-a dreptul subdezvoltati, prin
comparatie. Exista specii care, desi se afla mai jos decat noi pe
scara evolutiei – cel putin asa ne place noua sa credem – au niste
insusiri asa de uimitoare, incat ne lasa cu gura cascata si ne
trezesc simtul modestiei pe care – tot in cursul evolutiei – l-am
cam pierdut. Inainte de a ne lauda ca noi suntem cei mai tari din
toate punctele de vedere, n-ar strica sa aflam si de ce sunt in
stare altii: iata o lista de 10 astfel de „puteri” exceptionale ale
unor animale.


1.

Ecolocatia, prezenta la multe specii de lilieci si de
delfini, este metoda lor de navigatie „pe ne-ve”: ii ajuta sa
„simta” prezenta obstacolelor in fata lor, chiar daca nu le
vad.

Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa
foarte inalta, pe care urechea umana nici nu le poate percepe).
Undele ultrasonice se izbesc de obstacolul din fata si se intorc
(principiul ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in fata lui
se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.

Un liliac, de pilda, isi da seama
daca are de-a face cu o insecta (trebuie mancata) sau cu peretele
de stanca al pesterii, zidul unei constructii ori un om (trebuie
ocolite). Si delfinii se folosesc de ecolocatie, atunci cand inoata
prin ape maloase, cu vizibilitate foarte redusa. Acum, sa dam si
omului ce-i al omului: homo sapiens sapiens, cu creierul
lui destept, a descoperit acest principiu si l-a aplicat in
constructia unor aparate, numite sonare, folosite pentru detectia
subacvatica a obiectelor.

2.

Unul dintre factorii care ii fac pe rechinii carnivori niste pradatori atat de eficienti
este faptul ca ei sunt capabili sa detecteze campuri electrice
slabe care le semnaleaza prezenta, in apropiere, a unor creaturi
vii care le-ar putea sluji drept hrana.

Toate animalele emit astfel de campuri de energie, rezultatul
activitatii bioelectrice din corp, dar nu toate sunt capabile sa
receptioneze aceste semnale din mediul exterior.

Rechinii, insa, au celule speciale cu ajutorul carora percep aceste
impulsuri, transmise prin apa – treaba de care, se recunoastem ,
noi nu suntem in stare (ati simtit voi in apa, vreodata, prezenta
unui peste de la nu stiu cati metri, fara sa-l vedeti?) Atat de
dezvoltat e acest simt uimitor, incat un rechin poate descoperi un
peste chiar daca acesta e ascuns in nisip – doar dupa slabele
impulsuri electrice produse de contractiile muschilor sai.


3.

Receptori de temperatura avem si noi – simtim cand aerul
e cald ori rece – dar suntem departe de performantele pe care le
ating, in acesta privinta, anumite specii de serpi.

Serpii boa, de pilda, percep „caldura” (radiatia infrarosie) emisa
de corpul unui soarece aflat la distanta de mai multi metri si se
indreapta cu precizie spre aceasta potentiala prada.

Organele de simt corespunzatoare (sunt doua) sunt localizate intre
ochi si nari, de ambele parti ale capului, astfel incat a sarpele
poate „simti” cu precizie directia in care se gaseste prada si
distanta pana la ea, ajustandu-si fara gres unghiul si viteza
atacului, drept care nu-si greseste tinta nici macar pe intuneric.
(Intuneric e pentru noi, care nu vedem in infrarosu. Sarpele, insa,
vede.)


4.

In ochii nostru, o multime de pasari apar colorate in
nuante terne, din gama griurilor si a brunurilor dar, daca am vedea
asa cum vad adesea pasarile, in lungimi de unda imperceptibile
pentru noi, ni s-ar parea gatite in cele mai stralucitoare
culori.

La fel si insectele – sunt capabile sa vada in
lungimi de unda aflate in afara spectrului vizibil

(vizibil pentru noi, ca asa-i omul: zice ca numai ce se refera la
el conteaza). Cu alte cuvinte, acolo unde noi nu vedem mare lucru,
ele vad o multime de detalii, iar acolo unde pare intuneric
complet, poate sa fie, de fapt, destula lumina (ultravioleta, insa)
si destule lucruri de vazut – pentru cei care vad in
ultraviolet.

Asta nu insemna ca noi nu folosim vederea in ultraviolet: unele
instrumente astronomice de inalta performata (precum telescopul Hubble) capteaza,
de fapt, imagini in ultraviolet, pe care noi, insa , nu le putem
vedea ca atare. Imaginile cu pricina sunt colorate, ulterior, de
niste tehnicieni, care le dau diverse nuante din spectrul vizibil,
astfel sa putem intelege si noi ceva din acele poze.

5.

Unele mamifere – cele mai familiare noua fiind pisicile, dar trasatura se regaseste si la
multe mamifere salbatice – au fundul ochiului captusit cu o
membrana reflectorizanta (numita tapetum lucidum), care
oglindeste – si deci amplifica – si cea mai slabaa raza de lumina,
dandu-i astfel posibilitatea sa mai impresioneze o data celulele
fotoreceptoare din retina.

Asa se explica de ce, intr-un intuneric aproape complet, pisicile
vad totusi destul de bine: membrana reflectorizanta – aceea care
face ca ochii sa le straluceasca in intuneric le ajuta sa profite
de orice firicel de lumina, fie el cat de firav.

6.

De ce isi tot flutura serpii limba lor infurcata, atunci
cand se deplaseaza? Ei bine, culeg informatii care ii ajuta sa se
orienteze. De fapt, ei „gusta” aerul: capteaza si analizeaza
particulele existente in aer si, astfel, isi formeaza o idee asupra
a ceea ce se gaseste in acel mediu.

La om, moleculele odorante din aer sunt „culese” cu ajutorul
mucoasei nazale; la serpi, aceasta colectare are loc cu ajutorul
limbii. Particulele captate pe
suprafata umeda a limbii sunt analizate apoi cu ajutorul unor
organe speciale – organele lui Jacobson – care transmit infomatia
la creier; iar aici, este transformata intr-o senzatie care ii
„spune” sarpelui ceva despre mediul in care se afla.


7.

Unii fluturi de noapte sunt in stare sa simta
prezenta unor feromoni emisi de membri ai sexului opus. Mare
lucru! o sa ziceti. Doar chestia cu feromonii e valabila si la oameni,
dupa cate cunoastem din cercetari recente. Da, dar din cate stim
pana acum, noi, oamenii, trebuie sa stam destul de aproape unii de
alti ca sa percepem semnalele feromonale transmise de semenii
nostri.

Pe cand fluturii de noapte sunt in stare sa simta prezenta
partenerilor de la niste distante de necrezut – peste zece
kilometri, in cazul unor specii. Cu alte cuvinte, sunt capabili sa
detecteze niste concentratii infime de feromoni – cateva molecule
intr-un ocean de aer. Asta e ca si cum am fi noi capabili sa simtim
gustul de… vinului – sa zicem -, gustand apa dintr-un lac in care
au fost puse si cateva picaturi de vin…

8.

La om, mustatile sunt un caracter sexual secundar
masculin; la alte mamifere, insa, ceea ce numim noi „mustati”
reprezinta cu totul altceva: niste fantastic de sensibile si
eficiente organe de simt.

Cand animalul e in stare de veghe si mai ales atunci cand se
deplaseaza, perii lungi din jurul botului – numiti vibrize – se
misca intruna, iar semnalele captate de ele se integreaza intr-o
soi de harta a imprejurimilor, care ajuta mamiferele cu pricina sa
se orienteze chiar si pe intuneric.

Majoritatea rozatoarelor, de pilda, n-au o vedere buna, dar
compenseaza prin dezvoltarea remarcabila a altor simturi: au o
exceptionala acuitate a simtului olfactiv (ele traiesc efectiv
intr-un „peisaj de mirosuri”, asa cum noi, specie „vizuala” prin
excelenta, traim intr-o lume a formelor si a culorilor) si poseda
un auz mult mai dezvoltat decat al omului, la care se adauga acest
minunat aparat de detectie reprezentat de vibrize.

Cum izbutesc, de plida, sobolanii, cu vederea lor slaba, sa se
orienteze prin canale si pivnite, pe intuneric? Cercetari foarte
recente au aratat ca ei pipaie neincetat suprafetele din jur cu
ajutorul vibrizelor, ca acestea vibreaza cu frecvente diferite,
specifice, in functie de lungimea lor si ca au o sensibilitate
extraordinara – percepand denivelari extrem de fine ale
suprafetelor – careia ii corespunde o capacitate la fel de
extraordinara a creierului de a analiza acesta avalansa de
informatii.

Aceasta colectie de simturi formidabile explica, probabil,
remarcabilul succes evolutiv al rozatoarelor (ele constituie
cel mai numeros grup de mamifere existent
astazi
).


9.

La om, mecanismul auzului, e in linii mari, urmatorul:
membrana timpanica vibreaza sub presiunea exercitata de undele
sonore; vibratiile sunt tranmise, prin urechea medie, prin
intermediul unui sir de trei oscioare – ciocanul, nicovala, scarita
– spre celulele din canalele urechii interne, celule inzestrate cu
cili (perisori microscopici) care se misca in ritmul vibratiilor si
transmit acest semnal la creier, unde el e descifrat, dand nastere
senzatiiilor auditive.

Dar cine zice ca pentru a auzi ai,
neaparat, nevoie de timpan?
Exista si alte membrane
care pot juca rolul acestuia. De pilda, cateva mii de specii de
pesti folosesc, in locul membranei timpanice, vezica inotatoare
(ceea ce se numeste, popular, „basica” pestelui) a carei membrana
vibreaza sub influenta undelor sonore si transmite vibratiile la
urechea interna prin intermediul unui sir de oase micute, ce
alcatuiesc aparatul Weber.


10.

Modul in care se orienteaza pasarile in timpul migratiei
ramane unul dintre marile mistere ale stiintei. Mai multe
explicatii au fost propuse in decursul timpului, cele mai larg
acceptate azi fiind cele care sustin ca pasarile se orienteaza cu
ajutorul campului magnetic terestru.

O ipoteza indrazneata, de data recenta, sustine ca pasarile ar
percepe acest camp de forta printr-un soi de sinestezie. La om,
termenul de sinestezie desemneaza o asociere bizara de senzatii de
natura diferita – exista, de pilda, oameni care, la auzul unor
anumite sunete, vad anumite culori; evident, e o anomalie, rar
intalnita si inca prea putin studiata. Conform ipotezei mentionate,
pasarile ar „vedea” liniile campului magnetic terestru sub forma
unui desen suprapus peste peisaj, iar orientarea acestor linii le
indica directia ce trebuie urmata.


Iti plac animalele?
Participa la concurs!

*

CITESTE SI: