Animale nou apărute în România

Dacă vreţi opinia mea, întregul fenomen este doar în aparenţă
unul neutru, având efecte negative pentru ţara noastră şi care
reflectă în bună parte inconştienţa şi lăcomia cu care românii au
tratat natura acestor locuri.
Cu toate acestea, merită să-i cunoaştem pe cei mai importanţi
„invadatori” necuvântători care s-au stabilit pe meleagurile
noastre.
Mai ales că vina (dacă e să căutăm un vinovat), nu este deloc a
bietelor animale, fie ele dispărute sau nou-venite.

Muflonul european (Ovis
ammon musimon)

• Cel mai bizar vulcan de pe Pământ, poate chiar din Sistemul Solar, este o anomalie
• O nouă specie de pisică tigru are deja un viitor incert

Specie cu răspândire mediteraneană (pe baza ultimelor descoperiri,
muflonii europeni sunt originari din insulele Sardinia şi Corsica),
strămoşul direct al oii domestice a fost dintotdeauna una dintre
cele mai preţuite specii de vânat.
Acesta e şi motivul pentru care a fost colonizat nu doar în ţara
noastră, ci în aproape toată Europa; după părerea mea, Wikipedia
românească greşeşte susţinând că muflonii au trăit în trecut şi pe
teritoriul românesc. Confuzia este, probabil, legată de existenţa,
în trecut, a caprelor sălbatice, de genul caprei ibex, ale căror
resturi osteologice se mai găsesc şi astăzi. Muflonul european,
cred eu, nu putea trăi în trecut pe meleagurile noastre, din două
mari motive. Primul vizează frigul şi temperaturile scăzute, la
care acesta specie nu este adaptată (reţineţi că, în trecut iernile
româneşti erau mult mai aprige decât cele de astăzi), al doilea
motiv fiind existenţa populaţiilor mari de lup, care ar fi
exterminat muflonul. Strămoşul oilor nu se poate salva prin fugă
din faţa lupilor, fiind un erbivor lent, cu picioare relativ scurte
şi lipsit de rezistenţă la efort prelungit. De fapt, acest fenomen
a fost demonstrat odată cu introducerea sa în Munţii Retezat:
întreg lotul de mufloni pionieri a fost exterminat de către lupi,
într-o singură iarnă.
Fiind o specie foarte apreciată de vânători, având un trofeu
impozant, muflonul nu a scăpat atenţiei autorităţilor cinegetice
din România. Un prim lot de mufloni a fost eliberat în celebrul
(astăzi) ţarc de vânătoare de la Balc, din judeţul Bihor. In cursul
celui de-al doilea război mondial, ţarcul a fost distrus, populaţia
rurală înfometată vânând toţi muflonii.
Aventura românească a muflonului în România după cel de-al doilea
Război Mondial a început în anul 1966, când statul român a cumpărat
un lot de 27 exemplare din Austria. La acest nucleu s-au adăugat
alţi 6 mufloni, oferiţi de grădinile zoologice din ţara. Cei 33 de
mufloni au fost eliberaţi în pădurile Negureni şi Mihai Eminescu,
din sudul judeţului Constanţa, precum şi în apropierea oraşului
Cernavodă. Ulterior, pe măsură ce muflonii au început să se
înmulţească, au fost introduşi în terenuri de vânătoare din jurul
Bucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea. Haosul
care a lovit fauna României după Revoluţia din decembrie 1989 a
afectat crunt şi populaţiile de mufloni, braconajul fiind
principalul pericol la adresa speciei. În prezent, se pare că mai
trăiesc mufloni doar în judeţul Constanţa. Cu toate acestea, specia
încă se vânează.

Cerbul lopătar (Dama
dama)

În cazul acestei specii impresionante de cervide, se poate vorbi de
o revenire. Cerbul lopătar – mai sigur, o subspecie a acestuia
adaptată la clima rece -, a trăit şi pe teritoriul României în
perioada Paleoliticului, după cum o dovedesc resturile osteologice.
Dispărut din motive încă necunoscute, cerbul lopătar (din nou o
specie favorită a vânătorilor), a fost colonizat la noi în anul
1904, în fondul de vânătoare Şarlota, de lângă Timişoara.
Din parcul de vânătoare de la Şarlota au fost transferate numeroase
exemplare în mai multe judeţe ale ţării. În prezent, îl întâlnim
exclusiv în zonele cu păduri de foioase de la câmp şi deal. Nu
agreează munţii şi nici pădurile de conifere sau fagi de pe
înălţimi. Cuprins, ca talie, între cerbul carpatin şi căprior,
cerbul lopătar atinge greutatea maximă de 120 kilograme pentru
masculi şi 65 kilograme pentru femele.
Cu toate că se aventurează deseori şi în câmp deschis (în special
în vestul ţării), sensibilitatea sa la frig îl obligă să caute
ascunzişul pădurilor odată cu prima ninsoare.
Este foarte apreciat de vânătorii români, datorită cărnii sale,
prolificităţii relativ ridicate pentru un cervid şi coarnelor
impresionante, care alcătuiesc trofee râvnite de purtătorii de
puşcă.

Câinele enot
(Nyctereutes procyonoides)

Acest mic animal carnivor pare a fi nimic altceva decât rezultatul
ciudat al împerecherii dintre un bursuc şi o femelă de raton. De
fapt, ca să continui în aceeaşi notă umoristică, câinelui enot i se
mai spune şi „bursuc cu barbă”… Cu toate acestea, enotul nu este
nici raton, nici bursuc, ci, în ciuda înfăţişării sale destul de
bizare, este o specie de câine sălbatic din aceeaşi familie cu
lupul, vulpea, şacalul sau coiotul.
Animal de talie mică (nu depăşeşte 10 kilograme în greutate), cu un
corp bondoc şi îndesat, picioare scurte, are o blană lungă şi
zburlită, colorată în nuanţe de cenuşiu, gălbui şi negru.
Sub gât şi în regiunea obrajilor, blana este mai lungă, lăsând
impresia că animalul poartă un fel de favoriţi („barba”).
Este printre animalele cel mai recent apărute în fauna României.
Prima semnalare oficială datează din anul 1951, când primul enot a
fost capturat la doar 40 kilometri de Bucureşti, undeva prin
judeţul Ialomiţa. Animal originar din Siberia orientală, câinele
enot a fost introdus în partea europeană a URSS, sovieticii
vânându-l pentru blana sa.
Numai că acest animal omnivor şi descurcăreţ a cucerit rapid
Bătrânul Continent.
La noi în ţară, începuseră să fie vânaţi în locuri diverse, enotul
pătrunzând, iniţial, în judeţele din nord-estul ţării (Maramureş,
Suceava, Iaşi, Galaţi, Vaslui). Aventura sa românească a continuat
– nestingherită de vânătoare -, câţiva indivizi fiind împuşcaţi în
judeţul Braşov, pentru că în anul 1974 să fie semnalat şi în
judeţul Caraş-Severin.
Astăzi, adevăratul „cartier general” al acestui animal simpatic şi
adaptabil îl constituie Delta Dunării, unde sunt împuşcate cele mai
multe exemplare.

Şacalul (Canis
aureus)

Chiar dacă, la auzul acestui nume, ne gândim la fauna din Africa şi
Asia, iată că şacalul a patruns în fauna autohtonă încă de acum 50
de ani, iar pe baza evaluărilor de teren, se pare că-i merge foarte
bine, la ora actuala numărul lor fiind în creştere în partea de
sud-est a ţării. Este singura specie de mamifer despre care avem
motive să credem că a apărut în fauna noastră ca rezultat direct al
încălzirii climei. Dacă primul şacal a fost semnalat în România în
anul 1929, astăzi a început să fi observat din ce în ce mai des în
majoritatea judeţelor ţării. Originar din India, a pătruns prin
Iran şi Turcia în Europa, în special în Grecia, Bulgaria şi
Albania, de unde s-a „infiltrat” şi în ţara noastră. Este un canid
mai mic decât lupul, dar mai mare decât vulpea, ocupând în Eurasia
aceeaşi nişă ecologică pe care o ocupă, în America de Nord, vărul
său coiotul. Ca structură, blana sa seamănă mai mult cu a lupului,
dar are o culoare galben-aurie spre roşcat. Astăzi este numeros în
sudul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei. Odată cu iernile tot mai
blânde şi cu dispariţia lupilor, tot mai mult vânaţi de oameni,
acest oportunist fără pereche îşi extinde arealul şi spre nord,
fiind întâlnit în judeţele Sibiu, Braşov, în ultimii ani fiind
împuşcat chiar şi în Maramureş…
Cei mai mulţi şacali din România trăiesc, în prezent, în judeţele
Tulcea (unde au gonit aproape toate vulpile din Deltă), Constanţa,
Călăraşi, Giurgiu şi în împrejurimile Bucureştiului.

Bizamul (Ondatra
zibethica)

Iată că am ajuns şi la saga memorabilă a celui mai spectaculos
rozător din fauna noastră: este vorba de bizam, un rozător de apă
cu o carte de vizită cu adevărat impresionantă.
Nimeni nu ar fi crezut, la începutul secolului trecut, că un
rozător cu aspectul exterior al unui şobolan de apă
supradimensionat, adus iniţial din Statele Unite ca animal cu blană
preţioasă, va cuceri Europa în doar câteva decenii.
Aventura sa a început în Cehia, unde, într-o localitate de lângă
Praga, au fost eliberate câteva exemplare. În 60 de ani, ambiţiosul
şi prolificul rozător avea Europa la picioare, sau dacă vreţi să
fim exacţi, la lăbuţele sale palmate…
Dacă în anul 1905, primii aventurieri ai speciei evadau din Cehia,
în anul 1940, bizamii pătrund pe teritoriul românesc prin vest, în
judeţul Bihor, ulterior înaintând, cu rapiditate, şi în judeţele
Timiş, Satu Mare şi Arad. După doar 14 ani, bizamii ajung şi în
Delta Dunării, un adevărat paradis pentru specia lor, loc unde
rozătoarele îşi proclamă „Cartierul General”, datorită condiţiilor
optime de viaţă întâlnite aici. Odată ajunşi în Deltă, bizamii se
lansează în noi expediţii, urcând de-a lungul Prutului, ajungând
până la Suceava. „Atacă” şi Ardealul ajungând, astăzi, să fie
întâlniţi în majoritatea râurilor mari ale României.
Animal semi-acvatic, bizamul trăieşte în jurul râurilor şi
lacurilor cu vegetaţie bogată, făcându-şi galerii în maluri şi
diguri. Este un mare consumator de plante acvatice, dar mănâncă şi
scoici sau melci. La maturitate poate atinge chiar greutatea de 2
kilograme, cu toate că asemenea exemplare sunt mai degrabă
excepţii. În prezent, este capturat pentru blană, fiind considerat
specie de vânat. În Deltă este unul dintre animalele cele mai
căutate de către braconierii, care îl prind îndeosebi în
capcane.

Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)

Este o specie al cărei areal originar însuma bazinul Mării
Mediterane, însă, în prezent, iepurele de vizuină a cucerit aproape
tot continentul european. Expansiunea acestei specii a început acum
aproximativ 3.500 de ani, când exploratorii fenicieni au ajuns în
Peninsula Iberică, de unde au luat câteva perechi pe care le-au dus
prin porturile unde poposeau. Adevărata revoluţie iepurească a fost
însă declanşată de romani, pentru care carnea iepurelui de vizuină
devenise o delicatesă atât de preţuită, încât au ajuns să-i crească
în zone special îngrădite denumite „leporaria”. Atunci a început,
de fapt, şi domesticirea iepurilor, toţi iepurii de casă de astăzi
fiind urmaşii unor exemplare sălbatice de Oryctolagus cuniculus,
cum au denumit oamenii de ştiinţă specia.
Foarte apreciat de vânători, iepurele de vizuină a fost colonizat
şi în ţara noastră, prima oară în Transilvania, în jurul anului
1890. Următoarea populare a avut loc în anul 1905, pe un fond de
vânătoare din apropierea comunei Cristeşti, de lângă Iaşi,
printr-un lot de exemplare aduse din Franţa.
Odată cu anul 1973, s-au pornit campanii masive de colonizare în
judeţele Vâlcea, Prahova, Maramureş, Suceava, Alba, Covasna, Dolj,
Mureş, Buzău, Bacău, Botoşani, Sibiu, precum şi în Ilfov. Spre
deosebire de ruda sa, iepurele de câmp, cel de vizuină trăieşte în
grupuri şi familii mari, adăpostindu-se exclusiv în galerii
subterane, săpate în terenuri uşoare, nisipoase şi însorite, cu
deosebire pe coastele dealurilor, digurilor şi în maluri. Nu-i plac
pădurile compacte sau terenurile agricole deschise. Populaţiile
colonizate la noi nu şi-au mărit arealele, fiind limitate de
condiţiile meteo, de numărul mare de prădători naturali, câini
vagabonzi şi braconieri. O altă ameninţare este reprezentată de
epidemii şi boli specifice; o astfel de epidemie a decimat, în anii
1980, toată populaţia de iepuri de vizuină din judeţul Iaşi. Nu se
cunosc date actualizate referitoare la starea speciei în
România.

Guguştiucul
(Streptopelia decaocto)

Această rudă sălbatică a porumbeilor şi-a extins foarte mult
arealul în ultimele decenii, ajungând, la ora actuală, cea mai des
întâlnită specie de păsări din România (unii ornitologi spun că au
depăşit până şi vrăbiile !).
Datorită prolificităţii extreme (scot 2, 3, 4, ba chiar şi 5
rânduri de pui pe an, în funcţie de hrană, vreme şi gradul în care
sunt deranjaţi de civilizaţia umană) şi diminuării numărului de
ulii porumbari şi şoimi călători şi dunăreni, duşmanii lor naturali
cei mai importanţi (aceste păsări de pradă fiind ucise fără rost de
unii vânători şi columbofili, chiar dacă sunt ocrotite de lege),
populaţiile de guguştiuci din ţara noastră sunt atât de abundente,
încât pur şi simplu nu mai pot fi estimate.
Guguştiucul a apărut în România, prin sudul ţării, zona Calafatului
fiind culoarul de migraţie şi ocupare a teritoriului românesc,
undeva în anii 1870-1877. Din acele momente, această pasăre a luat
cu asalt România, ajungând aproape să împingă la dispariţie
turturica (Streptopelia turtur), specie foarte apropiată (oamenii
le confundă deseori), care se află în regres continuu, din cauza
extinderii arealului guguştiucului, pasăre sedentara, mai robustă
şi agresivă şi cu o dietă mai variată. Asaltul guguştiului a atins
zona Braşovului în anii 1940-1959, specia urmându-şi expansiunea
spre nord. Dacă în anul 1930, clocea doar în Turcia şi Balcani, în
anul 1950 guguştiucii ocupaseră întreaga Europă, cuibărind inclusiv
în Norvegia.
Merită reţinut că, dacă ne dorim ca avifauna noastră să mai
cuprindă turturele, se impune limitarea numărului guguştiucilor
prin ocrotirea păsărilor de pradă – care-i mai răresc în mod
natural – precum şi interzicerea vânării turturelelor, iar unii
specialişti cred chiar că ar trebui mărită cota de vânătoare a
guguştiucilor.

Şorecarul roşcat (Buteo
rufinus)

Povestea acestei păsări de pradă este încă un exemplu din seria
efectelor produse modificările climatice care afectează planeta de
câteva decenii.
Este cel mai mare şi mai solid şorecar care trăieşte în Europa,
deosebindu-se de şorecarul comun, nu doar prin talia sa mai mare,
ci şi prin nuanţele mai roşcate ale penajului, precum şi prin
culoarea cozii, care este roşcat-deschis şi nu prezintă bandaţie
transversală. Se hrăneşte îndeosebi cu şoareci, popândăi şi
şopârle, arareori reuşind să prindă câte o pasăre.
Dacă, în anul 1882, reputatul ornitolog Ritter von Dombrovski
citează şorecarul mare doar ca pasăre de pasaj prin ţara noastră –
majoritatea exemplarelor fiind observate în timpul migraţiei de
toamnă, îndeosebi în Dobrogea, Banat şi sudul Olteniei şi Munteniei
-, iată că, în prezent, acest şorecar impozant se număra printre
păsările care clocesc în România.
Stabilirea sa că pasăre sedentară în ţara noastră se datorează
iernilor tot mai blânde din ultimele decenii. La ora actuală,
şorecarul mare a fost confirmat că pasăre clocitoare, existând
câteva perechi stabilite în Dobrogea, îndeosebi în zona Munţilor
Măcin.

Eiderul (Somateria
mollissima)

Cu toate că la prima vedere nu pare o raţă, mulţi confundându-l mai
degrabă cu o specie de gâscă, eiderul este o raţă; ce-i drept face
parte din grupa aşa-ziselor raţe marine.
Are o înfăţişare şi un penaj elegante, sensibil diferite de cele
ale gâştelor şi raţelor. Tot organismul său este perfect adaptat
traiului în apropierea coastelor marine.
Este o specie nordică, care cloceşte exclusiv pe coastele
septentrionale ale Europei, continentului nord-american şi ale
Siberiei orientale. Se hrăneşte în special cu crustacee şi moluşte,
scoicile fiind favorite. Îşi face întotdeauna cuibul pe sol, în
apropierea apei. Spre deosebire de celelalte specii de raţe
sălbatice, eiderul are un zbor iute şi puternic, putând atinge
viteză de 113 km/oră. La noi în ţară poposeşte doar în perioada
migraţiei de iarnă. În ultimele decenii au fost observaţi câţiva
indivizi răzleţi care înotau în dreptul ţărmurilor româneşti, în
principal în zona costieră a Deltei Dunarii, între Sfântul Gheorghe
şi Sulina .

Rândunica roşcată
(Hirundo daurica)

Este o specie asemănătoare cu rândunica comună, diferenţiindu-se de
aceasta prin proporţiile aripilor şi cozii şi prin nuanţele mai viu
colorate ale penajului. În prezent, cuibăreşte îndeosebi în zonele
stâncoase, sub poduri sau în clădiri şi cariere părăsite. Prima
dovadă a clocirii sale pe teritoriul nostru vine sub forma unui
cuib descoperit sub un pod din sudul Dobrogei, de către regretatul
ornitolog Dionisie Linţia (1946). În prezent cuibăreşte şi în zona
Carpaţilor Meridionali, îndeosebi în Munţii Retezat, Munţii Parâng
şi Munţii Cernei. Existenţa ei a fost documentată şi în Munţii
Apuseni. Cu toate acestea „Cartierul General” al speciei în România
rămâne Dobrogea.
Este o pasăre migratoare, care soseşte la noi în luna mai, perioada
variind în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv. Se
hrăneşte numai cu insecte pe care le capturează în zbor, la fel că
şi rudă sa mai cunoscută – rândunica de casă.
Apariţia rândunicii roşcate în avifauna noastră este un încă un
indiciu ce atrage atenţia asupra accelerării procesului de
încălzire a climei, această specie iubitoare de căldură fiind de
origine africană.

Cănăraşul (Serinus
serinus)

Este cea mai mică specie din familia Fringillidae (a cintezelor)
din fauna noastră şi este un oaspete recent al României, iar
această mică pasăre a avut, se poate spune, o poveste de succes pe
meleagurile mioritice.
Dacă în anii 1940-1950, Dionisie Linţia o cita ca pasăre sporadica,
azi situaţia cănăraşului este cu totul altă. În cei 50-60 de ani
care au trecut de la observaţiile menţionate, această specie şi-a
extins mult arealul, astăzi fiind întâlnită ca pasăre clocitoare nu
doar în zonele montane, ci şi în cele sub-montane şi deluroase. Are
ca locuri preferate parcurile, grădinile cu pomi fructiferi,
tufişurile şi pădurile rare cu poieni, viile şi livezile. Depune,
de obicei, 5 ouă, clocitul durează doar 13 zile, iar puii sunt
hrăniţi de părinţi timp de 14 zile, după care sunt independenţi şi
se descurcă pe cont propriu. Hrana sa o constituie diferite seminţe
de plante, cu toate că, ocazional, îşi hrăneşte puii şi cu
insecte.

Vrabia spaniolă (Passer
hispaniolensis)

În anul 1898, reputatul ornitolog Carl Ritter von Dombrovsky
observa în România un exemplar, posibil unul dintre pionierii
speciei, aflate pe cale de a-şi extinde arealul. Ulterior, situaţia
avea să se schimbe semnificativ. În anul 1964, ornitologul român
Aurel Papadopol a descoperit-o ca pasăre clocitoare pe malul Mării
Negre, la Agigea. Extinderea arealului spre nord a avut un ritm
extrem de rapid. În prezent, vrabia spaniolă (încă o specie
mediteraneană) este prezentă ca pasăre clocitoare în tot sudul
ţării, singurii factori limitanţi fiind reprezentaţi de Munţii
Carpaţi şi de temperaturile mai scăzute din Ardeal şi
Moldova.
La oră actuală, cuibăreşte doar în colonii formate din maxim câteva
zeci de cuiburi; cea mai mare aglomerare de vrăbii spaniole din
România se află în Rezervaţia Pădurea Hagieni, din apropiere de
Mangalia. Spre deosebire de vrabia comună (Passer domesticus), care
s-a transformat deja într-o specie care a ales oraşele în locul
mediului său originar, vrabia spaniolă preferă zonele umede sau
crângurile sălbatice, cu toate că a fost observată accidental şi în
oraşe. Dieta sa este asemănătoare cu cea a vrăbiilor comune, fiind
alcătuită din insecte şi larvele acestora, seminţe şi resturi
menajere comestibile.

Păstrăvul fântânel
(Salvelinus fontinalis)

Cu toate că la prima auzire are nişte denumiri care par neaoşe
româneşti, de genul păstrăv fântânel, fântâniţă, păstrăv de şipot
sau păstrăv de izvor, acest salmonid are origine pur americană,
populaţiile indigene trăind în regiunea izvoarelor fluviilor de pe
coasta atlantică a Americii de Nord. Datorită cărnii sale foarte
gustoase, păstrăvul fântânel nu a scăpat atenţiei gurmanzilor de pe
Bătrânul Continent, astfel încât, în anul 1889, este colonizat în
mai multe cursuri de apa montane din Europa Occidentală.
La noi în ţara, prima populare cu păstrăv fântânel are loc în anul
1906, pe câteva ape de munte din Moldova, în Valea Tarcăului, Valea
Putinei, Valea Barnarului. Ulterior au fost populate şi câteva
cursuri de apă din Transilvania. Deoarece este foarte sensibil la
variaţiile de temperatură, precum şi la poluare, aria sa de
răspândire este foarte limitată, un alt factor cu influenţă
nefavorabilă pentru acest salmonid nou-venit fiind braconajul în
apele de munte. Perioada sa de reproducere se suprapune cu cea a
păstrăvului nostru indigen (Salmo trutta fario). Nu este un peşte
impresionant ca mărime, atingând o lungime cuprinsă între 20-35 cm
şi greutatea maximă de 1 kg. În schimb, este foarte vioi, sărind
deseori din apă după pradă.
Din cauza braconajului necontrolabil, păstravul fântanel se mai
întalneste astăzi doar pe trei pâraie de munte: Valea Gudei, de
lângă Topliţa; Valea Putinei, de lângă Câmpulung Moldovenesc şi
pârâul Negruţa, un afluent al Someşului Rece.

Păstrăvul curcubeu
(Salmo gairdneri irideus)

Este tot un salmonid cu origine nord-americană, precum ruda sa de
mai sus. Spre deosebire de celelalte specii de păstrăvi din
ihtiofauna României, păstrăvul curcubeu evită pâraiele şi cursurile
de apă repezi, cu curenţi acvatici puternici. Îl întâlnim în
păstrăvării şi lacuri montane, naturale sau de acumulare. Este o
specie puţin pretenţioasă comparativ cu păstrăvul indigen, cel
curcubeu nu are nevoie de ape foarte limpezi, ba chiar prosperă în
apele cu turbiditate relativ uşoară. Este mai mare şi mai greu
decât ceilaţi păstrăvi, iar solzii săi sunt proporţional mai mari
decât cei ai speciei indigene. La noi în ţară poate atinge deseori
greutatea de 2 kilograme, iar exemplarele bătrâne pot atinge,
excepţional, greutatea record de 8 kilograme. Numele său este
inspirat de o linie lată, roz-strălucitoare care-i străbate
mijlocul corpului şi are luciri de curcubeu. Nu are puncte roşii,
ci pete mici, negre.

Coregonul (Coregonus
lavaretus maraenoides)

Dacă la începutul secolului XX am tot importat specii de peşti de
la americani, intrarea ulterioară a României în sfera de influenţă
a fostului imperiu sovietic s-a reflectat până şi în speciile de
peşti aflate „la moda” în anii stalinismului. Aşa s-a întâmplat şi
în cazul coregonului, o specie din familia păstrăvilor, cu toate
că, prin trupul său fusiform şi aspectul său general, aaminteşte
mai degrabă de hering. Aventura sa în apele noastre începe în anul
1956, odată cu eliberarea unui prim lot de exemplare adus tocmai
din lacul Ciudskoe aflat în fosta URSS.
Coregonul are corpul argintiu, fără pete sau puncte, iar în
perioadă de reproducere, solzii săi sunt mai strălucitori. Lungimea
medie este de 50-60 cm, iar greutatea de 2-3 kg. Este un salmonid
care îndrăgeşte apele dulci şi stătătoare. Reproducerea are loc în
lunile noiembrie-decembrie. Dacă puii se hrănesc îndeosebi cu larve
de ţânţari şi alte organisme zooplanctonice, adulţii au un
comportament de prădător prin excelenţă, hrănindu-se îndeosebi cu
peşti de talie mică. Este considerat foarte valoros pentru
industria piscicola, coregonul având o carne deosebit de gustoasă,
foarte asemănătoare cu a păstrăvului.

Peştele soare (Lepomis
gibbosus)

Cunoscut de pescari şi sub numele de sorete, biban american, regina
bălţii, a fost adus din Statele Unite, patria să de baştină, unde
este o specie foarte comună. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, a
ajuns şi în Europa, fiind adus pe post de peşte ornamental,
datorită coloritului său deosebit. A scăpat în râuri şi, în
prezent, îl întâlnim în aproape orice ţară europeană. La noi
populează preponderent lacurile, bălţile şi râurile din sudul
ţării, bălţile de revărsare ale Dunării şi complexul lagunar
Razelm-Sinoe din Deltă. Este un peşte mic, atingând, de obicei,
lungimi cuprinse între 12-15 centimetri. Înoată la suprafaţă, în
apele calde, evitând locurile mai adânci. Este un peşte cu slabă
valoare economică, fiind considerat, pe bună dreptate o pacoste:
devorează icrele şi puietul speciilor de peşti autohtone valoroase.
Pescarii îl prind şi îl folosesc ulterior ca nadă vie pentru peştii
răpitori autohtoni, în special pentru captura bibanului comun
(Perca fluviatilis).

Crapii chinezeşti
(Ctenopharyngodon idella, Hypophthalmichthys molitrix şi
Aristichthys nobilis)
Din cele aproximativ 12 specii de peşti introduse în ultimul secol
în apele noastre, grupul acestor crapi chinezeşti reprezintă, cu
siguranţă, peştii cu cea mai mare valoare economică, deşi, atunci
când sunt introduşi în habitate naturale, intră în competiţie cu
speciile autohtone, concurând cu acestea pentru resursele
mediului.
Cunoscuţi publicului larg sub denumirea de crap cteno, crap
argintiu şi novac, aceşti crapi de origine chinezească reprezintă o
parte importantă din cantitatea totală de peşte capturat anual în
ţara noastră.

Novacul (Aristichthys nobilis) e numit,
la noi, şi sânger, datorită culorii roşiatice pe care o capăta după
ce moare. A fost adus din China, unde s-a înregistrat, de altfel,
şi recordul speciei: peste 100 kg greutate neoficial şi circa 80 kg
oficial. Conform site-ului www.crap.ro, cel mai mare crap novac din
România a fost pescuit pe lacul Cernica şi cântărea 68 kg. Carnea
sa este superioară celei de fitofag sau de crap Amur, motiv pentru
care piscicultura novacului este mai dezvoltată decât cea a
celorlate două specii chinezeşti. După ce, în anii 1980, a fost
introdus în SUA, pentru limitarea dezvoltării algelor microscopice
apărute în procesul de eutrofizare, novacul este, în prezent,
considerat un duşman al speciilor autohtone de peşti, cu care
concurează pentru hrană şi spaţiu. Americanii nu-l consumă,
considerându-l toxic, iar sutele de tone de novaci prinşi anual
sunt incinerate…
Deşi multă vreme s-a crezut că nu se reproduce în stare sălbatică
în România, s-au prins numeroase exemplare mici de novac atât în
Delta Dunării, cât şi pe majoritatea râurilor mari.

Fitofagul sau crapul argintiu
(Hypophthalmichthys molitrix) este un peşte planctonofag
cu ritm de creştere rapid (în primii ani de viaţă poate depăşi
greutatea de 4 kg). Ţara sa de origine este tot China şi a fost
introdus în apele din lumea întreagă atât pentru comercializarea
intensiva a cărnii, cât şi pentru faptul că acesta specie este mare
consumatoare de alge, iar oamenii au sperat ca astfel să limiteze
creşterea explozivă a algelor, produsă de excesul de nitraţi şi
fosfaţi ajuns în lacuri (eutrofizare).
Crapul argintiu a ajuns în ţara noastră la începutul anilor 1960,
iniţial încercându-se aclimatizarea sa doar în crescătorii
naturale, deschise. De aici, a ajuns accidental în Dunăre.
Deoarece, dintre toate speciile de crapi chinezeşti, aceasta se
adaptează cel mai bine condiţiilor de trai din apele româneşti,
fitofagul a proliferat atât în crescătorii, cât şi în Dunăre, unde
face obiectul principal al pescuitului. Diferenţele fiziologice
dintre fitofag şi novac sunt minime şi foarte dificil de sesizat,
cu atât mai mult cu cât s-a reuşit hibridizarea celor două specii.
În general, fitofagul are capul mai mic şi o coloraţie mai deschisă
decât a sângerului. Recordul în România aparţine unui exemplar de
55 kg.

Crapul Amur (Ctenopharyngodon idella),
mai cunoscut sub denumirile de cteno, cosaş sau ten, este o specie
originară din nordul Chinei, Manciuria şi Siberia Orientală, patria
sa fiind, după cum spune şi numele, bazinul hidrografic al
fluviului Amur. Este o specie care se hrăneşte exclusiv cu stuf şi
vegetaţie submersă. Ritmul său de creştere este superior ritmului
crapului românesc; din acest motiv valoarea să economică este
ridicată, cu toate că nu are o carne la fel de gustoasă precum a
crapului autohton. Are o siluetă prelungă, atletică, cumva atipică
pentru o specie de crap. Crapul de Amur este foarte apreciat pentru
rolul său de „sanitar” al bălţilor invadate de stuf, din acest
motiv fiind întâlnit în toate lacurile şi bălţile administrate de
piscicultori. În România a fost introdus odată cu crapul sânger. În
prezent se întâlneşte în toate râurile şi în Dunăre. Specia a
prosperat îndeosebi în Deltă, aici având hrană din belşug.

Păianjenul Văduva Neagră
(Latrodectus tredecimguttatus)
Iată că am ajuns şi la ultimul dar cel mai periculos invadator nou
pătruns în faună României. Este una dintre multele specii de
păianjen cunoscute sub numele de „văduvă neagră” (31 specii).
Mai precis, specia care a pătruns la noi este cunoscută sub
denumirea de „văduva neagră mediteraneana”. Văduva neagră a fost
menţionată pentru prima data în arahnofauna (fauna de păianjeni)
României în anul 1963, când cercetătorul I. Vintilă a descoperit
primul exemplar în preajma localităţii C.A. Rosetti din Delta
Dunării. Trei ani mai târziu, un alt exemplar este colectat pe
insula Popina din Lacul Razim, iar un al treilea în anul 1968, tot
în Deltă, lângă Periprava. Invazia începuse.

Epopeea celui mai periculos păianjen european în România este
considerată de oamenii de ştiinţă drept încă o dovadă clară a
fenomenului de încălzire globală din ultimii ani, deoarece această
specie este, prin definiţie, una iubitoare de căldură. În ciuda
ştirilor alarmiste destinate să înspăimânte românii de pe litoral
în fiecare vară, temuta văduvă neagră nu a pornit un război
personal cu românii. Spre exemplu, un cercetător care, în vara
anului 2004, a colectat nu mai puţin de 384 de păianjeni din
Dobrogea, a avut surpriza să descopere doar trei (!) văduve negre
între aceştia…
Cu toate acestea, putem vorbi fără doar şi poate, de o extinderea
arealului acestei specii emblematice de păianjen. Dacă în urmă cu
50 de ani se întâlnea aproape exclusiv în Deltă Dunării, în
intervalul de ani scurs de atunci până în prezent, văduvă neagră a
fost semnalată în mai multe localităţi şi staţiuni din apropierea
litoralului Mării Negre precum Histria, Agigea, Eforie Nord, Eforie
Sud, Techirghiol, nordul satului 2 Mai şi pădurea Hagieni.
În ciudă isteriei declanşate de mass media, nu este un păianjen cu
potenţial mortal, cu toate că bătrânii şi cardiacii pot prezenta
complicaţii dacă sunt muşcaţi. Datele arată că se înregistrează un
deces la 200 de cazuri. Durerile apar la câteva ore de la muşcătura
şi se extind de la locul muşcat spre întreg membrul. Alte simptome
include, de la caz la caz, salivaţia şi transpiraţia abundente,
accelerarea pulsului, amorţeală, furnicături, semnele unei false
apendicite, erupţii cutanate, stări de confuzie. Veninul femelei
este periculos, masculii fiind incapabili să muşte. Dihania poate
elimină în timpul muşcăturii o cantitate de 3-5 miligrame de venin
compus din 12 aminoacizi şi câteva proteine, dintre care una are
efecte toxice pronunţate.
Este uşor de recunoscut, având culoarea neagră strălucitoare, cu
câteva pete roşii stridente.
Îşi instalează pânza în formă de pâlnie sub pietre, printre ierburi
sau în adânciturile din sol.
Prospera în perioadele de secetă şi este posibil ca, în viitorul
apropiat, să o întâlnim şi în sudul Moldovei, al Munteniei şi
Olteniei, precum şi în zonă Porţilor de Fier. Norocul
nostru….

Sursa foto: Wikipedia