10 lucruri pe care nu le ştiai despre rechini

1. Rechini sunt numiţi, în general, peştii cartilaginoşi cu corpul alungit, de formă hidrodinamică. Clasificările actuale îi încadrează fie în supraordinul Selachimorpha, fie într-o subdivizie numită Selachii (da, ştiu, e complicat – aşa-i taxonomia, adică disciplina care se ocupă de clasificarea vieţuitoarelor). Noi, ca să nu mai complicăm lucrurile, o să-i numim rechini pur si simplu.

Formă hidrodinamică nu înseamnă neapărat că arată toţi ca rechinii din desene animate, cu un bot ascuţit, plin de dinţi. Evoluţia a înzestrat diferitele specii cu siluete diferite, uneori prezentând o oarecare dezvoltare laterală, într-o regiune sau alta a corpului dar, la o privire atentă, cel puţin partea posterioară a copului prezintă înfăţişarea tipică pentru rechini – alungită şi musculoasă.

• Veniturile din toată lumea se vor micșora până în 2050 din cauza schimbărilor climatice
• Test de cultură generală. De ce pisicile dorm atât de mult?

2. Cele mai vechi fosile cunoscute arată că aceste animale au apărut cu cel puţin 420 milioane de ani în urmă.

3. Există, la ora actuală, peste 400 de specii de rechini, răspândite în întreg Oceanul Planetar.

4. Cel mai mic rechin cunoscut până în prezent este rechinul-lanternă (Etmopterus perryi) găsit în apele Columbiei şi ale Venezuelei. Exemplarele mature ating abia 17 cm lungime.

5. Cel mai mare este rechinul-balenă (Rhincodon typus – in poza de mai jos) ce poate depăşi 12 metri lungime şi 20 tone greutate. (Nu, nu mănâncă oameni; este un uriaş paşnic – mă rog, din punctul de vedere al omului -, se hrăneşte cu plancton, peşti şi calmari mărunţi.)

6. Rudele cele mai apropiate ale rechinilor, ca grup, sunt pisicile de mare, vulpile de mare & comp., care sunt tot peşti cu schelet cartilaginos, dar au un corp mult dezvoltat lateral şi aplatizat dorso-ventral – dacă vreţi, ca un fel de rechini turtiţi. Grupul este numit Batoidea, de unde şi numele de rechini batoizi dat uneori acestor vieţuitoare. Dar grupul Batoidea nu descinde din rechinii „alungiti”, aşa cum s-a crezut multă vreme, ci s-a dezvoltat paralel cu acestia, dintr-un strămoş comun cu al lor.

7. Marea majoritate a speciilor de rechini sunt marine. Există foarte puţine excepţii (cu atât mai remarcabile), specii care pot trăi şi în apă sărată, dar şi în apă dulce. Rechinul-taur (Carcharhinus leucas) şi rechinii de râu (câteva specii din genul Glyphis, destul de puţin cunoscute) nu numai că trăiesc în estuare cu apă salmastră (la vărsarea unor fluvii în ocean), dar şi urcă pe fluvii, în apele dulci. Rechinul-taur, unul dintre cei mai primejdioşi pentru om, după ce că trăieşte în toate zonele oceanice, mai merge şi în amonte pe fluvii, in America de Nord şi de Sud, Asia şi Australia, uneori cale de mii de kilometri. Au fost găsiţi rechini-taur care urcaseră pe Amazon până în Peru, la Iquitos, localitate aflată la 4.000 de km de ocean.
Rechinul-taur poate face asemenea călătorii datorită unei capacităţi rar întâlnite, aceea de a-şi modifica mediul intern, din punct de vedere al compoziţiei chimice, adaptându-l la caracteristicile mediului extern. Astfel, în apa oceanelor, sângele rechinului este fel de „concentrat” ca şi apa foarte sărată din jur – are o concentraţie mare de substanţe precum ureea şi oxidul de trimetilamină. Dar, când intră în apă dulce, animalul trebuie să-şi „dilueze” oarecum sângele, să-i scadă concentraţia de uree, altfel diferenţa prea mare între parametrii osmotici ai sângelui şi cei ai apei dulci ar avea efecte fatale asupra organismului. Rechinul-taur izbuteşte să se adapteze făcându-şi rinichii să excrete cantităţi foarte mari de uree, ajustând astfel caracteristicile osmotice ale sângelui, pentru a se potrivi cu cele ale mediului din jur.

8. Scheletul rechinilor nu este alcătuit din oase, ci din cartilaje. Ţesutul cartilaginos, deşi are doar jumătate din desitatea tesutului osos, este flexibil şi rezistent.

9. Reproducerea la rechini are multe caracteristici interesante, având în vedere că e vorba de peşti. De pildă, spre deosebire de peştii osoşi, la rechini fecundaţia este internă şi presupune o acuplare a celor doi parteneri de sexe diferite. Rechinii masculi au câte două organe copulatoare, numite pterigopode, pe care le folosesc (nu, nu pe amândouă odată!) pentru a transfera sperma în corpul femelei (care are doar o singură deschidere genitală, ca să fie totul clar). Iarăşi spre deosebire de majoritatea peştilor osoşi (care depun un număr mare de ouă), rechinii produc un număr mic de urmaşi, dar bine dezvoltaţi.

Unele specii de rechini sunt ovipare, adică depun în apă ouă din care, după câteva zile, ies pui. Ouăle acestor rechini au un înveliş pielos, cu forme diferite şi dimensiuni diferite de la specie la alta (fotografiile de mai jos). Învelişurile goale ale acestor ouă ajung uneori la mal, fiind duse de valuri pe plajă; prin unele părţi ale lumii, oamenii le denumesc trăistuţe ale sirenelor.

Alţi rechini sunt ovovivipari, asta însemnând că ouăle eclozează chiar în corpul femelei, după o dezvoltare de mai multe luni, iar puii sunt expulzaţi îndată după aceea.

Există şi un al treilea scenariu: viviparitatea. La speciile de rechini vivipare, puii se dezvoltă în corpul mamei, fiind în legătură directă cu acesta, prin organe asemănătoare placentei întâlnite la mamifere. Acestea sunt, deci, specii care „nasc pui vii”, cum se spune în limbajul familiar.

Şi, în fine, sunt cunoscute şi cazuri (foarte puţine, însă bine documentate) de partenogeneză – reproducere asexuată: femele de rechin au dat naştere unor pui fără să fi avut niciun contact cu masculi, iar analizele genetice au arătat că puii nu aveau ADN de provenienţă paternă. Aceste fenomen a fost observat în captivitate; probabil că, în condiţii normale el nu este prea răspândit, deoarece înmulţirea asexuată reduce diversitatea genetică, scăzând astfel puterea de adaptare a speciei.

10. Simţurile rechinilor sunt printre cele mai uimitoare adaptări ale lor şi explică, în parte, larga lor răspîndire şi diversitate, semne ale unui succes evolutiv remarcabil.

Simţul olfactiv e bine dezvoltat, unele specii putând distinge prezenţa sângelui în apă în concentraţii de numai o parte la un milion.

Văzul, foarte important mai ales pentru speciile prădătoare, nu are de-a face cu culorile, ci mai degrabă cu contrastul dintre pradă şi fondul pe care se proiectează. Unii dintre rechini sunt bine înzestraţi şi pentru vederea nocturnă.

Auzul beneficiază de o trăsătură anatomică specifică – pe ambele laturi ale corpului, urechea internă este legată direct de exterior, printr-un orificiu – o trăsătură care nu există nici la peştii osoşi şi nici la tetrapode (amfibieni, reptile, păsări, mamifere).

Iar pe lângă aceste simţuri… obişnuite, să zicem (suntem obişnuiţi cu ele fiindcă le avem şi noi), rechinii mai au nişte capacităţi senzoriale aparte şi fascinante, asociate unor organe de simţ cu totul speciale.

De exemplu, ei pot percepe câmpurile electromagnetice, cu ajutorul unor organe electroreceptoare, numite ampulele Lorenzini. Cum toate vieţuitoarele produc semnale electrice (de obicei slabe, putând fi detectate doar cu aparatură specială), rechinii folosesc acest simţ pentru a detecta prezenţa unor creaturi vii, potenţială hrană sau potenţiali duşmani. Unii cercetători cred că rechinii se folosesc de acelaşi simţ pentru a se orienta, urmărind liniile câmpului electromagnetic terestru.

Linia laterală este un organ caracteristic peştilor, cu care aceştia simt vibraţiile transmise prin apă, ce pot semnaliza prezenţa unei fiinţe vii care se mişcă prin apropiere. Rechinii percep vibraţii cu frecvenţa cuprinsă între 25 şi 50 Hz. Unii specialişti sunt de părere că şi linia laterală conţine receptori de câmp magnetic, ca şi ampulele Lorenzini, completând funcţia acestora.

Oricum ar fi, e sigur că rechinii îşi urmăresc şi capturează prada cu multă eficienţă şi sunt capabili de călătorii lungi: unii cutreieră oceanele lumii, străbătând mii de kilometri în fiecare an, orientându-se numai ei ştiu cum.