Prima pagină Natura

Renul – spiritul bun al nordului

Redactia Descopera.ro | 12.24.2011 | ● Vizualizări: 9719
Renul – spiritul bun al nordului     no tags + zoom
Galerie foto (7)

Imaginea renului este asociată încă din primii ani ai copilăriei cu venirea lui Moş Crăciun şi întinderile albe ale Nordului. Animal inconfundabil, renul este prezent în imaginaţia tuturor mai ales în apropierea sărbătorilor de iarnă. Dar această imagine e una incompletă: renul înseamnă cu mult mai mult, în natură, ca şi în cultură, în mitologie, ca şi în practică. Dincolo de utilitatea şi simbolistica sa, renul rămâne un animal cu adaptări extrem de interesante. Pentru populaţiile tradiţionale nordice, renii reprezintă şi în prag de secol XXI un factor-cheie al supravieţuirii în unul dintre cele mai ostile medii de de viaţă de pe Terra.



Singuri printre geruri şi zăpezi

Cele mai cunoscute rude ale cerbului şi căprioarei, renii populează un imens areal din nordul Terrei, în speţă tundrele şi imensele păduri boreale. În timpul marilor glaciaţiuni cuaternare, renii trăiau şi în ţara noastră, limitele arealului lor sudic ajungând până în Mongolia de astăzi sau teritoriile Spaniei şi Greciei. Astăzi, sub presiunea exercitată de fenomenul încălzirii globale şi de vânătoarea exagerată, renii au dispărut din multe zone unde erau prezenţi de mii de ani. Din fericire, se mai întâlnesc populaţii stabile în Siberia, Groenlanda, Alaska, Scandinavia şi Canada.

Renii au fost printre primele animale domesticite, turme mari de reni domestici întâlnindu-se şi astăzi în Finlanda, Norvegia, Suedia şi Siberia. Sunt cervide de talie medie, nu ajung la dimensiunile impresionate ale elanilor, cerbilor wapiti sau cerbilor din Carpaţi. Un mascul de ren atinge în medie 180-214 centimetri în lungime, la o greutate corporală de 92-210 kg, în funcţie de subspecie. Masculii deosebit de bine dezvoltaţi ating şi greutăţi de peste 300 kilograme.



Femelele au dimensiuni mai modeste, dar prezintă coarne, o particularitate a speciei, renii fiind singurii reprezentani ai familiei cervidelor la care atât masculii, cât şi femelele au coarne. Culoarea blănii variază în funcţie de individ, subspecie şi anotimp. În general prezintă nuanţe de gri, brun şi alb. Subspeciile nordice au culori preponderent deschise, iar cele din sud ating talii mai mari şi au colorit mai închis. Blana este compusă din două straturi de păr, un strat dens, lânos şi un strat superior cu perii lungi, aspri, rezistenţi. Perii din stratul superior sunt goi în secţiune şi umpluţi cu aer, adaptare specială la temperaturile scăzute sau pentru momentele în care renii traversează înot cursurile de apă.

Alte adaptări la mediu se regăsesc în structura nărilor specializate, care prezintă compartimente în care aerul extrem de rece este încălzit înainte de a pătrunde în plămâni. Un alt secret al supravieţuirii renilor constă în forma copitelor. Pe timpul verii, când solul tundrei este îmbibat de apă, articulaţiile mobile ale degetelor împiedică renii să se scufunde, oferind în acelaşi timp extra-tracţiune. Iarna, copita se compactează, iar animalul ia contact cu solul doar prin intermediul vârfului ascuţit al copitelor, care taie gheaţa şi zăpada bătătorită şi împiedică astfel alunecarea. Renii sunt singurele mamifere care pot vedea lumina ultravioletă, adaptare esenţială în mediul Arcticii, unde siluetele obiectelor se confundă în teren.

Renii sunt rumegătoare, precum vacile, oile şi caprele. Pe timp de iarnă, baza alimentaţiei lor o constuie diverse specii de licheni şi muşchi. În anotimpul cald pasc iarbă şi mănâncă cu poftă rămurele şi lăstari de copaci.

Un migrator de cursă lungă

Renii de astăzi sunt reprezentaţi prin mai multe subspecii (10, după ultimele clasificări) strâns înrudite între ele şi au fost împărţiţi în două mari grupe - a renilor de tundră şi a renilor de taiga, aceştia din urmă adaptâdu-se la condiţiile pădurilor boreale, trăind alături de elani, cerbi şi ovine sălbatice.

Putem afirma fără să greşim prea mult că renii sunt o specie-cheie în cadrul ecosistemelor arctice. Practic, mai multe specii de prădători îşi datorează supravieţuirea turmelor de reni. Puternica acvilă de munte este cel mai mare vânător de viţei de reni nou-născuţi. Un alt vânător redutabil de reni este ferocele gluton, cel mai mai puternic reprezentant al familiei mustelidelor (care cuprinde carnivore precum jderii, nevăstuici, dihorii).

Dacă urşii bruni şi cei polari vânează doar ocazional reni, cel mai mare prădător al acestor cervide rămâne lupul, în special pe timp de iarnă, ocazie cu care s-a descoperit că există multe populaţii de lupi nordici care se hrănesc aproape exclusiv cu reni în timpul anotimpului rece. Pentru a contracara atacurile numeroşilor lor prădători (incluzând aici şi roiurile insuportabile de ţânţari), dar în special pentru a găsi locuri propice păşunatului, renii întreprind migraţii impresionante, care acoperă distanţe uriaşe.

În partea continentală a Americii de Nord, unele populaţii de caribu (numele dat renului în Marele Nord american) pot călători pe distanţe de circa 5.000 kilometri, în timp ce populaţiile care trăiesc în insulele arctice fac doar migraţii locale. Migraţiile încep primăvara şi se termină toamna, iar turmele mari pot cuprinde între 50.000-500.000 exemplare.

Oameni şi reni

Vânătoarea renilor este o ocupaţie veche de mii de ani, iar acest animal poate fi considerat animalul cu cea mai mare importanţă în cadrul istoriei antropologice a vânătorii. Oamenii au început să vâneze regulat reni încă din perioada mezoliticului, iar în cadrul unor comunităţi tradiţionale din Scandinavia, Groenlanda şi Siberia vânătoarea de reni constituie încâ un eveniment de importanţă crucială. Pentru laponi, koriaci, ciutcki, samoiezi, inuiţi, neneţi, evenci, ciuvaşi, tuvaşi, yugakiri sau triburile Kalaalit din Groenlanda, viaţa de zi cu zi a fiecărui om şi însăşi existenţa comunităţilor nu pot fi imaginate fără prezenţa renilor.

Fie că sunt domesticiţi sau sălbatici, renii au salvat de la inaniţie - şi nu numai - aceste comunităţi şi culturi originale.
De la ren, populaţiile amintite folosesc totul. Nimic nu se aruncă.
Carnea sa este excelentă şi foarte sănătoasă, fiind baza a numeroase preparate culinare scandinave. Lapin Poron liha, sau carne de ren proaspătă (în limba populaţiilor Sami din Finlanda), este un produs protejat în U.E.

Carnea de ren se consumă crudă, afumată, sărată sau friptă şi gătită în toate felurile imaginabile. Chiar şi sângele său este foarte preţuit, fiind o importantă sursă de vitamine şi minerale pentru oamenii din nord. Pieile sunt folosite pe scară largă la confecţionarea hainelor uşoare, rezistente şi călduroase, fără de care supravieţuirea comunităţilor tradiţionale nu ar fi fost posibilă.
Coarnele se folosesc în principal la confecţionarea unor unelte, dar sunt şi măcinate fin şi vândute pe pieţele din China, având reputaţia de a fi un afrodisiac natural.
Nu în ultimul rând, merită menţionat că renul a fost principalul mijloc de locomoţie în Arctica. Săniile trase de reni sunt folosite şi astăzi în necuprinsul sălbăticiei nordului.



Din miturile laponilor în avangarda lui Moş Crăciun
Primele mărturii pe care le avem despre reni ne parvin prin intermediul lui Aristotel, genialul om al Antichităţii relatând despre "tarandos", un cerb ciudat care trăia undeva în nordul Sciţiei. Numele de ren vine din limba norse, străvechiul limbaj al vikingilor norvegieni şi înseamnă - cum altfel? - animal cu coarne.
Pentru populaţiile care l-au întâlnit şi domesticit, renul a fost "calul" nordului, îndeplinind pentru popoarele de la miazănoapte acelaşi rol simbolic precum nobilul cal.

În mitologie, renul este un spirit bun, un animal psihopomp - având, adică, rolul de a călăuzi sufletele către lumile cereşti. În universul religios din Arctica, sufletele şamanilor rătăcesc sub înfăţişarea unui ren încă de pe când şamanul este în viaţă. Din punct de vedere simbolic, renul a fost asociat cu Luna, fiind eminamente un animal Yin, un spirit lunar.
Această caracterizare are la bază credinţa conform căreia renii din viziunile şamanilor li se arătau acestora ca şi cum ar veni din Lună, având profilată în spatele lor silueta astrului nopţii.
Mai aproape de zilele noastre, renii au apărut în vieţile noastre, mai ales în preajma sărbătorii de Crăciun, când au rolul de a trage sania lui Moş Crăciun.

Clasica figură a lui Moş Crăciun, aceea de bătrân supraponderal şi binevoitor, care poartă o barbă albă şi este îmbrăcat în haine roşii tivite cu alb, este de factură relativ recentă, datând din secolul al XIX-lea, când un celebru concern de băuturi răcoritoare a ales să-l înfăţişeze astfel copiilor occidentali.
Conform acestui popular mit modern, sania Moşului este trasă de 8 reni care pot zbura -
simpaticii Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donner şi Blitzen.
La sfârşitul anilor 1930, imaginea s-a îmbogăţit: celor 8 li s-a adăugat încă un ren, celebrul Rudolf, conducătorul atelajului, renul al cărui nas roşu-strălucitor luminează calea celui care aduce, an de an, daruri copiilor.

SĂRBĂTORI FERICITE!



Tag-uri: ren | siberia | alaska | sami | nord | gheaţa | zapada | mos craciun

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI