Norman Borlaug – cel care a salvat de la moarte un miliard de oameni

Cel ce avea să fie poreclit ”Omul care a salvat un miliard de vieţi” a fost, fără îndoială, o fiinţă cu idei umanitare grandioase, un vizionar, dar, în primul rând, un excelent specialist, un expert în meseria sa.

Norman Borlaug    

• Gazul înghețat de pe Uranus și Neptun ne-ar putea spune cum s-au format aceste planete
• Corpul nu vrea de fapt să îmbătrânească, arată prima hartă a mușchilor umani

Agronom, specializat în patologie vegetală şi genetică, el a reuşit să transforme în realitate, în mai multe regiuni ale lumii, visul a milioane de oameni: recolte îndeajuns de mari pentru a hrăni o populaţie care flămânzea de generaţii şi care, la fiecare generaţie, plătea tribut foametei cronice – nenumărate vieţi omeneşti prea devreme curmate de condiţiile de trai cumplite, în primul rând insuficienţa hranei.

Norman Ernest Borlaug s-a născut în 1914, în SUA, într-o familie ce descindea din imigranţi de origine norvegiană. De la 7 la 19 ani, a lucrat la ferma de 43 de hectare pe care familia sa o deţinea în statul american Iowa. Apoi, la îndemnul bunicului său, care dorea să-l vadă ridicându-se deasupra condiţiei de simplu fermier fără prea multă şcoală, s-a înscris la Universitatea din Minnesota, muncind în timpul studenţiei, ca să poată plăti taxele şcolare.

În 1942, şi-a susţinut teza de doctorat la aceeaşi universitate, specializându-se în patologia plantelor şi genetică; a lucrat 2 ani la compania DuPont, ocupându-se de pesticide şi substanţe conservante, apoi a acceptat o slujbă în Mexic, ca specialist agronom. Iar aici a început cu adevărat cariera care urma să-l consacre drept „părinte al Revoluţiei Verzi.”

În 1940, preşedinte al Mexicului devenise  Manuel Ávila Camacho, un om cu idei progresiste şi care, în cei şase ani cât a condus ţara (1940-1946), s-a străduit să atenueze problemele care făceau pe atunci din Mexic o ţară săracă şi subdezvoltată. A implementat politici de protecţie socială, a luat măsuri pentru reducerea analfabetismului, a continuat reformele agrare şi a strâns relaţiile de cooperare cu mari puteri economice ale lumii, inclusiv cu vecinul de la nord, Statele Unite ale Americii.

Preocuparea sa majoră era creşterea economică a Mexicului, iar pilonii pe care se sprijinea acest progres erau industrializarea şi creşterea producţiei agricole, pentru a combate sărăcia şi malnutriţia care afectau pe atunci o parte foarte mare a populaţiei.

Şi, în acest punct, interesul administraţiei Camacho s-a întâlnit cu preocupările profesionale şi cu viziunea umanitară a lui Norman Borlaug, precum şi cu oarecare interese de ordin economic ale SUA. Aici, în Mexic, unde Borlaug a lucrat timp de 16 ani, a început ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu drept Revoluţia Verde – un ansamblu de practici agricole moderne care a dus la o sporire spectaculoasă a producţiilor.

Proiectul în care a fost cooptat Borlaug, alături de alţi câţiva specialişti americani, se numea  Cooperative Wheat Research Production Program, finanţat de Fundaţia Rockefeller şi Ministerul Agriculturii din Mexic, şi avea ca scop sporirea producţiei de grâu a Mexicului, ţară care, la vremea aceea, importa o mare cantitate din acest produs.

În cei 16 ani cât a lucrat Borlaug în cadrul acestui program, au fost obţinute succese extraordinare. Practici agricole revoluţionare au permis sporirea spectaculoasă a cantităţii de grâu recoltat; de pildă, Borlaug a avut ideea de a obţine două recolte în acelaşi an, recoltând grâul vara din zone mai joase, unde se cocea mai devreme, şi transportând boabele în regiuni situate mai la sud, unde erau semănate la altitudini mai mari şi dădeau încă o recoltă, în cursul aceluiaşi an.

Prin încrucişări selective (peste 6.000 de încrucişări, îşi amintea Borlaug) au fost dezvoltate noi soiuri de grâu, soiuri semi-pitice, foarte productive, rezistente la boli. Soiurile de grâu cu tulpina înaltă şi subţire aveau tendinţa de a se îndoi şi culca la pământ (fenomen numit de agricultori căderea grâului), din cauza greutăţii spicului, care sporea mult atunci când grâul era tratat cu îngrăşăminte cu azot (pe care Borlaug le folosea pentru a ameliora solurile sărace în nutrienţi). Acest fenomen ducea la scăderi ale recoltei, deoarece afecta maturizarea plantelor, iar acestea deveneau şi mai dificil de recoltat. În schimb, soiurile semi-pitice avea o tulpină mai scurtă şi mai groasă, care susţinea mai bine spicele grele.

Borlaug povestea că primii ani petrecuţi în Mexic au fost foarte grei şi că nu rarareori a regretat că se alăturase proiectului. Era o lipsă acută de specialişti, de echipamente, iar fermierii se arătau ostili programului şi adesea refuzau să semene grâu, deoarece avuseseră experienţe neplăcute în anii anteriori, când suferiseră pierderi mari din cauza unei boli a plantelor, numită rugina grâului, care distrusese recoltele. 

Dar Borlaug a perseverat. Soiurile dezvoltate de el şi echipa lui, rezistente la rugină, s-au dovedit productive, ideea de a obţine două recolte în cursul aceluiaşi an s-a dovedit viabilă, iar în ansamblu, succesul operaţiunii a fost extraordinar. În 1963, producţia de grâu a Mexicului era de 6 ori mai mare decât în 1944 (anul în care Borlaug îşi începuse munca aici), iar recolta nu numai că ajungea pentru consumul intern, dar permitea Mexicului să şi exporte cantităţi însemnate.

Boabe de Grâu    ( foto:Shutterstock.com )

Revoluţia Verde în Asia

În anii 1960, a fost rândul Indiei şi al Pakistanului să beneficieze de efectele Revoluţiei Verzi. Erau  vremuri foarte grele în această parte a lumii, subcontinentul indian era răscolit de conflicte militare, iar foametea făcea ravagii. Ajutoarele internaţionale, care soseau sub forma a milioane de tone de cereale, nu ajungeau să hrănească toată această populaţie flămândă, a cărei viaţă fusese dată peste cap de războaie şi care nu mai avea nici puţinul pe care îl putea obţine, de bine de rău, în vremuri de pace.

În aceste condiţii a sosit Noman Borlaug, trimis în India în martie 1963 de Fundaţia Rockefeller şi guvernul mexican, pentru a realiza şi acolo ceea ce izbutise atât de strălucit în Mexic.

Împotrivirea locuitorilor faţă de noi practici agricole, ca şi birocraţia guvernelor din India şi Pakistan, nu i-au permis lui Borlaug  să înceapă imediat semănarea noilor soiuri de grâu pe care le adusese, însă în vara anulului 1965 foametea devenise atât de ameninţătoare, încât ambele guverne l-au autorizat să-şi începă proiectul.

Grâul a fost semănat în zgomotul tirurilor de artilerie şi, în ciuda faptului că fusese oarecum vătămat de un tratament cu pesticide incorect, aplicat înainte de expedierea spre Asia, a produs recolte mai mari decât fuseseră văzute vreodată în sudul Asiei. Ca urmare, India şi Pakistanul (dar şi Turcia, deoarece vestea se răspândise) au început să importe masiv grâu de sămânţă din soiurile superproductive dezvoltate de Borlaug şi echipa sa.

Amploarea efectelor a fost uluitoare: în 1967, Pakistanul a importat 42.000 de tone de grâu care, semănat pe o suprafaţă de 6.000 kmp, a produs o recoltă suficientă pentru a însămânţa,  în anul următor, întreaga suprafaţă agricolă destinată grâului.

Producţiile deveniseră atât de mari, încât în multe locuri nu existau suficienţi muncitori care să adune recolta,  camioane care să o transporte, saci şi clădiri în care să fie depozitată. Pe alocuri, unele consilii locale au închis şcoli pentru a depozita în clădirile respective uimitoarea recoltă de grâu – una cum nu se mai văzuse pe subcontinentul indian.

Efectele acestei intervenţii asupra economiei ţărilor din această zonă a lumii au fost cu adevărat colosale: în India, de pildă, recoltele de grâu au crescut de la 12,3 milioane de tone în 1965, la 20,1 milioane de tone în 1970, iar în 1974, India îşi producea deja toată cantitatea de cereale necesară pentru consumul intern.

Spice de grâu    ( foto:Shutterstock.com )

În această perioadă, activitatea lui Borlaug şi efectele ei au început să fie desemnate cu numele de Revoluţia Verde – un termen lansat, se pare, de William Gaud, un funcţionar al Agenţiei pentru Dezvoltare Internaţională din SUA. 

Utilizarea varietăţilor foarte productive de grâu care dăduseră rezultate atât de strălucite în India şi Pakistan a produs, de asemenea, rezultate notabile şi în alte ţări ale lumii – în America latină, în Orientul Mijlociu şi Orientul Apropiat şi câteva ţări din Africa.

Pe urmele acestor reuşite, au fost dezvoltate de alţi specialişti, în anii care au urmat, şi soiuri foarte productive de orez, care au contribuit, de asemenea, la sporirea producţiei de cereale în mai multe ţări ale Asiei.

Africa a beneficiat în mai mică măsură de Revoluţia Verde – deşi avea atâta nevoie – deoarece, la începutul anilor 1980, activiştii de mediu au început o campanie intensă împotriva extinderii metodelor lui Borlaug. Ei considerau o eroare gravă şi o ameninţare la adresa mediului faptul că Revoluţia Verde promova agricultura intensivă, cu toate aspectele ei problematice: utilizarea masivă a îngrăşămintelor anorganice (o practică agricolă care poate avea, într-adevăr, impact puternic asupra mediului) şi extinderea monoculturilor (suprafeţe întinse cultivate cu un singur tip de plantă, în dauna biodiversităţii); incriminau, de asemenea, faptul că aceste metode favorizau marile companii americane care comercializau seminţe şi produse agrochimice, dar menţineau ori chiar adânceau inegalităţile în rândul populaţiilor ţărilor africane, din cauza faptului că producţia, chiar mărită, nu ar fi fost distribuită echitabil. 

Dacă unele dintre aceste critici sunt îndreptăţite din perspectiva impactului pe care anumite practici agricole moderne îl au asupra mediului, nu-i mai puţin adevărat că starea de sărăcie cumplită care domnea în multe zone ale Africii, cu mii de oameni murind de inaniţie în fiecare an, ar fi avut totuşi nevoie de soluţii mai nuanţate decât opunerea la creşterea producţiei agricole.

Fapt este că, făcând presiuni asupra unor guverne şi organisme internaţionale, unele grupuri ecologiste au reuşit să obţină reducerea drastică a exportului de îngrăşăminte către Africa şi stoparea finanţării unor proiecte de agricultură intensivă pe acest continent.

S-a făcut, prin urmare, mult mai puţin decât s-ar fi putut face şi dureros de puţin faţă de cât ar fi fost nevoie.

După marea foamete din 1984, din Etiopia, Borlaug a căpătat  totuşi sprijinul unei organizaţii japoneze, numită ulterior  Sasakawa Africa Association (SAA), şi a demarat proiecte în câteva ţări africane, reuşind să sporească mult producţiile de grâu, porumb, sorg, manioc şi alte plante alimentare şi furajere. În prezent, se desfăşoară astfel de programe în cca. 15 ţări, în care 8 milioane de fermieri au fost instruiţi în tehnici moderne de agricultură, care au dus la creşterea de 2-3 ori a recoltelor. Din păcate, aici lipsesc, în mare măsură, sistemele de transport şi de irigaţii, lanţurile economice de producţie care, în urmă cu câteva decenii, asiguraseră succesul remarcabil al metodelor lui Borlaug în India şi Pakistan, astfel încât, în Africa, producţiile nu au cunoscut o creştere atât de spectaculoasă, iar programele au fost, în general, limitate la zonele mai dezvoltate ale continentului.

Ca orice mare om, Norman Borlaug şi-a avut opozanţii săi. A fost criticat pentru a fi promovat agricultura intensivă, cu cortegiul ei de efecte nocive; de asemenea, pentru faptul că utiliza încrucişările genetice – considerate nefireşti sau dăunătoare. În ultimii ani ai vieţii, Borlaug, în calitatea sa de genetician şi agronom, preocupat de sporirea productivităţii speciilor cultivate, a fost şi un susţinător al utilizării soiurilor de plante modificate genetic – o chestiune controversată a lumii moderne, care pune problema unor alegeri dificile. El considera că organismele modificate genetic (OMG) reprezintă singura soluţie pentru sporirea producţiei mondiale de alimente, în condiţiile în care suprafeţele de teren arabil sunt limitatate, iar populaţia tot creşte şi creşte.

Spice de grâu    ( foto:Shutterstock.com )

Dar, dincolo de controversata problemă a OMG-urilor, rămâne neîndoielnic faptul că, fără el şi ideile lui, atât de eficient puse în practică,  multe sute de milioane de oameni ar fi murit de foame – o tragedie faţă de care discuţia teoretică despre blestemul sau binecuvântarea plantelor modificate genetic pare un adevărat sacrilegiu.

Cândva, Borlaug a spus despre acei zeloşi activişti de mediu care luptau împotriva extinderii metodelor sale în regiunile sărace ale Africii: „Unii dintre activiştii de mediu ai naţiunilor  occidentale sunt oameni de mare valoare, dar mulţi dintre ei sunt elitişti. N-au resimţit niciodată senzaţia fizică de foame. Îşi duc campaniile din birourile lor confortabile de la Washington şi Bruxelles. Dacă ar fi trăit măcar o lună în mijlocul nenorocirilor din zonele sărace ale lumii, aşa cum am trăit eu timp de 50 de ani, ar ţipa că vor tractoare, îngrăşăminte şi canale de irigaţie şi ar fi revoltaţi să audă că elitiştii de acasă încearcă să-i împiedice să obţină lucrurile astea.”

În afară de efectul direct asupra stării de nutriţie a populaţiei, una dintre cele mai importante consecinţe ale Revoluţiei Verzi a fost cruţarea unor mari suprafeţe de pădure care, altfel, ar fi fost distruse pentru a face loc terenurilor arabile. Defrişarea în scopul extinderii agriculturii este încă o plagă a lumii contemporane, dar avem toate motivele să credem că fără Revoluţia Verde ar fi fost mult mai rău.

Un cercetător american de la Connecticut Agricultural Experiment Station, Paul Waggoner, a calculat că, numai în India, practicile agricole de sporire a producţiei la hectar au salvat 400.000 kmp de ecosistem virgin de transformarea în teren agricol – o suprafaţă care reprezintă aproape 14% din suprafaţa Indiei!

Norman Borlaug a continuat, în tot cursul carierei sale, să susţină această idee, care s-a transformat în ceea ce specialiştii numesc azi „ipoteza lui Borlaug” – ideea că sporirea producţiei la hectar pe terenurile agricole deja existente este un mijloc eficient de a reduce despăduririle, prin reducerea cererii de teren agricol nou.

Hrană pentru pace

Pentru tot efortul său de a rezolva problema foamei în lume, Norman Borlaug a primit, în 1970, Premiul Nobel pentru Pace.

El fusese încredinţat mereu că între foame şi război există o strânsă legătură, că de fapt conflictele militare au drept cauză disputa în jurul resurselor şi, prin urmare, a asigura hrană şi un nivel de trai decent tuturor locuitorilor lumii este un mijloc de a încuraja şi menţine pacea.

Îndepărtarea spectrului foamei este începutul unui urcuş spre o stare mai bună din toate punctele de vedere, credea părintele Revoluţiei Verzi. 

Kenneth M. Quinn, preşedinte al The World Food Prize Foundation, care l-a cunoscut pe Borlaug şi a lucrat cu el timp de câţiva ani, povestea cum, în 1968, a fost martor la imensele prefaceri pe care sporirea recoltelor le-a avut asupra unor comunităţi umane din Asia.

Pornind de la metodele lui Borlaug, la Institutul Internaţional de Cercetări asupra Orezului, din Filipine, oamenii de ştiinţă dezvoltaseră soiuri productive şi rezistente ale acestei cereale, pe care au început să le exporte către diferite ţări ale Asiei, unde orezul era un aliment de bază, dar producţiile erau mici şi, ca urmare, nivelul de trai era scăzut.

„Eram un tânăr implicat într-un program de dezvoltare comunitară, în Delta Mekong-ului, în 1968, când acest «orez miraculos» a sosit din Filipine”, istorisea Kenneth M. Quinn. „Impactul în cele 8 sate în care lucram a fost pe cât de rapid, pe atât de uimitor. Cele 4 sate care erau accesibile de pe şosea au cunoscut îmbunătăţiri considerabile, atât în ceea ce priveşte alimentaţia, cât şi bunăstarea generală a oamenilor. Noul soi de orez IR-8 s-a răspândit rapid atunci când ţăranii agricultori, pe suprafeţele lor mici de teren, au izbutit dintr-odată să obţină atât cantităţi mai mari la o recoltă, cât şi recolte duble. Faptul a dus la îmbunătăţiri vizibile în calitatea vieţii: mortalitatea infantilă a scăzut, malnutriţia a dat înapoi, iar copiii, mai ales fetele, au putut petrece mai mult timp la şcoală.

În acelaşi timp, a scăzut rapid intensitatea conflictelor armate şi a ostilităţilor militare. Parcă acea combinaţie de drumuri noi şi seminţe noi de orez ar fi făcut să pălească şi să dispară rădăcinile extremismului violent, într-un mod în care acţiunile militare nu izbutiseră. Prin contrast, celelalte 4 sate, care nu aveau poduri şi acces la şosele, au rămas îngropate în sărăcie: acolo, noile «seminţe miraculoase» n-au fost folosite, copiii au rămas pricăjiţi, iar războiul şi disidenţa politică au continuat fără nicio oprelişte.”

Poate că mai multe lucruri decât ne place să credem „trec prin stomac”. Iar dacă e aşa, atunci Norman Borlaug, în ciuda oricărei critici care ar putea fi adusă operei sale de-o viaţă, a făcut mai mult bine omenirii decât ne putem imagina. Când a încetat din viaţă, în anul 2009, arătase deja o cale eficientă de a rezolva unele dintre marile probleme ale lumii şi parcursese deja o bună parte din drumul spre reuşita deplină.