Prima pagină Stiinta

Organe SRL. En gros şi en-detail

Cecilia Stroe 02.28.2011 | ● Vizualizări: 1743
Organe SRL. En gros şi en-detail     oragane, sange, par, cornee, inima, ficat, ocule, piele, schelete, transplant + zoom
Galerie foto (2)

Noul canibalism: traficul de organe

Este cu adevărat corpul uman sacru? Ori este doar un produs de larg consum, numai bun să fie tăiat în bucăţi şi lăsat la cheremul forţelor cererii şi ofertei? Potrivit unui articol recent apărut în revista americană Wired, răspunsul este o problemă de perspectivă: cât ar fi corpul uman de "templu", când noi, oamenii, avem nevoie de "piese de schimb", devenim dintr-o dată foarte deschişi la o eventuală tranzacţie care ne-ar putea salva viaţa.

Problema este că cererea pentru acest soi de "piese de schimb" depăşeşte cu mult oferta existentă. În Statele Unite, ca de altfel în toate ţările civilizate, este ilegal să vinzi organe umane; ele pot fi luate doar de la donatori decedaţi sau de la cei vii dispuşi să renunţe la unul din pură mărinimie, ceea ce înseamnă că nu există prea multe organe la dispoziţie şi, ca în cazul oricărei resurse aflate ori în afara legii ori prea reglementată, piaţa neagră prosperă.

Uneori, pe această piaţă, furnizorii direcţi sunt oameni disperaţi, plătiţi cu sume infime pentru donaţii riscante; alteori, organele sunt furate de la cei recent decedaţi. Şi, din când în când, se întâmplă şi ca oamenii să fie pur şi simplu omorâţi pentru organele lor.

Sânge
Până în anii `70, în Statele Unite, de exemplu, centrele de colectare a sângelui erau localizate aproape în fiecare cartier muncitoresc. Situaţia însă s-a schimbat după ce un studiu a arătat că donaţiile plătite încurajează standarde scăzute. Legislaţia a fost modificată, iar sângele şi organele nu mai pot fi vândute. Cel puţin nu în ţările bogate. În ţările sărace, se mai poate încă face profit din această activitate. În 2008, în India au fost prinşi hoţi de sânge, care ţineau oameni prizonieri pentru a le lua sânge de trei ori pe săptămână. Au existat cazuri în care oameni au fost ţinuţi în captivitate în acest scop chiar şi peste 2 ani.

Păr
În fiecare an, zeci de milioane de kilograme de păr sunt date drept ofradă zeului Venkateswara la templul Tirumala din sudul Indiei. Templul vinde aceste donaţii în Vest, unde ele devin materie primă pentru industria americană de extensii de păr. Părul indian este la mare căutare, datorită lungimii şi calităţii firelor: indianul mediu nu foloseşte produse care să dăuneze podoabei capilare. Aşa se face că templul face vânzări de circa 12 milioane de dolari în fiecare an, care se traduc în sute de milioane la nivelul saloanelor de înfrumuseţare.

Cornee
Cornea este relativ uşor de transplantat şi uşor de transportat, două calităţi aflate la baza unei pieţe internaţionale înfloritoare. Ba chiar, având în vedere că în Statele Unite rata donaţiilor depăşeşte cererea, americanii au devenit exportatori. În afara graniţelor americane, piaţa de cornee este însă departe de a fi "disciplinată". În 2001, un fost chirug chinez a declarat în faţa Congresului Statelor Unite că ar fi recoltat sute de cornee (pe lângă rinichi şi piele) de la peste o sută de prizonieri chinezi executaţi. De-atunci încoace, ONU a tot încercat să pună capăt "bursei" de organe dar, până în prezent, piaţa globală a rămas tot nereglementată.

Inimă
Transplanturile de cord "la negru" sunt extrem de rare, dacă nu pentru alt motiv, doar pentru faptul că implantarea unei inimi noi poate fi făcută doar într-un centru medical de ultimă oră, unde angajaţii au tendinţa de a fi foarte atenţi când vine vorba de donarea de organe.
Ca atare, deşi un manager de spital din Arabia Saudită a declarat pentru revista Wired că există o piaţă neagră pentru transplanturi în ţara respectivă, nu există nicio dovadă că aşa ceva s-ar întampla cu adevărat. Singurele donaţii neconsimţite cunoscute care survin provin tot de la prizonieri chinezi şi practicanţi Falun Gong, potrivit surse ONU.

Ficat
Ficatul este un organ uimitor de rezistent: chiar şi unul foarte grav afectat deţine capacitatea incredibilă de a se regenera complet. Şi, chiar şi-atunci când un pacient are nevoie de un transplant, vestea bună este că nu-i trebuie un întreg organ: ajunge un singur lob hepatic sănătos, ceea ce înseamnă că există posibilitatea utilizării de donatori vii. Vestea proastă este că, pentru donatori, recuperarea este un proces extrem de dureros, de unde şi lipsa reală de amatori. Şi-aşa se face că tot prizonierii chinezi executaţi reprezintă una din cele mai "viabile" surse de ficat de pe piaţa neagră. Donaţii ilicite mai pot proveni şi din Filipine, de la oamenii săraci, disperaţi să facă rost de bani.

Rinichi
Pentru americanii care nu vor să aştepte ani de zile pentru a primi un rinichi, să găsească o sursă peste hotare este un lucru destul de uşor. Ba chiar unele companii americane de asigurări acoperă cheltuielile pacienţilor care doresc să meargă în străinătate. Partea proastă este că, în acest caz, provenienţa organelor nu mai este sigură. Nu mai departe de 2008, într-un raport al Consiliului Europei, de exemplu, era demascată activitatea unei reţele de recoltare de organe care-şi racola donatorii din rândul celor mai săraci locuitori ai ţărilor Europei de Est, cărora li se promitea suma de 20.000 dolari, niciodată plătiţi, în schimbul unor organe vândute ulterior şi la 100.000 de dolari bucata. Acestea erau tarifele reţelei internaţionale de traficanţi de organe cu sediul operaţional în Kosovo, o organizaţie criminală de cel puţin 7 persoane anchetată de procurorul misiunii UE în Kosovo (EULEX), Jonathan Ratel, cel care a şi emis un act de acuzare dat publicităţii de Associated Press.

Prin urmare, în 2008, potrivit actului de acuzare redactat de oficialul UE, circa 20 de cetăţeni străini "au fost recrutaţi în alte ţări, transportaţi şi preluaţi de la aeroportul din Pristina cu promisiunea falsă că vor fi recompensaţi pentru extirparea ficatului". Moldova, Kazakhstan, Rusia şi Turcia erau ţările de provenienţă ale victimelor, care aveau, toate, în comun un trai în condiţii de "sărăcie extremă şi dificultăţi financiare grave". Clinica privată din Pristina, "Medicus", figura ca locul executării efective a recoltării organelor: titularul Arban Dervishi, tatăl acestuia, chirurgul Lufti, cei doi medici Sokol Hajdini şi Driton Jilta, dar şi Ilir Rrecaj, fost funcţionar cu rang înalt în Ministerul Sănătăţii, sunt cei 5 kosovari acuzaţi. Acestora li se adaugă chirurgul turc Yusuf Sonmez şi cetăţeanul israelian Moshe Harel. Niciunul dintre ei nu este, în clipa de faţă, arestat. Potrivit cotidianului sârb Blic, cazul ar putea avea legătură cu un presupus trafic de organe provenite de la prizonieri civili sârbi, organizat de membri ai Armatei de Eliberare kosovară (Uck) în timpul şi imediat după încheierea conflictului sârbo-kosovar din 1998-1999.


Ovule
Donarea ovulelor este legală în Statele Unite, dar implantarea unuia sau sau a mai multe e destul de costisitoare. Nu-i aşadar de mirare că există multe persoane interesate de "solduri" peste hotare. Cipru este una dintre destinaţiile cu un trafic ilegal de ovule umane înfloritor; aici, clinicile sunt pline de femei sărace din Rusia şi Ucraina, dispuse să se supună unei recoltări agresive de ovule pentru bani. O tranzacţie de acest gen îi poate aduce unui client o economie de 40% la serviciile de fertlizare in vitro. Alte programe ieftine de fertilizare in vitro există şi în România, Spania şi Israel.


Mamele "surogat"
Pe cât se pare, India, capitala mondială a outsourcing-ului, este locul unde trebuie să mergi dacă vrei ca altcineva să poarte 9 luni copilul în locul tău. Bine ascunsă în orăşelul industrial Gujarat, de exemplu, Akanksha Infertility Clinic oferă un program complet de mame-surogat pentru doar 23.000 de dolari, un sfert din preţul plătit în Vest. Se spune că această clinică înregistrează şi o surprinzător de mare rată de succes, transferând câte 5-6 embrioni fiecărei femei înscrise în program şi ţinându-le pe mamele surogat sub control strict pe toată perioada sarcinii

Ligamente şi oase
Majoritatea organelor devin inutilizabile la scurt timp după moartea posesorului. Excepţie fac ligamentele şi oasele. Firme de pompe funebre din Statele Unite au fost implicate în furtul acestora şi vânzarea lor fără permisiune unor bănci de ţesuturi. De exemplu, potrivit unei investigaţii recente, între 2004 şi 2005, o companie denumită Biomedical Tissue Services a recoltat ilegal ţesuturi de la 244 de corpuri provenite de la morgile din Philadelphia.

Piele
Întrucât nu există prea mulţi oameni în viaţă interesaţi să doneze piele, cele mai multe grefe provin de la persoane decedate; ori legal, de la donatori, ori - dacă e vorba de ligamente şi oase -, ilegal, de la firmele de servicii funerare. Pericolul recoltării de ţesuturi de la cadavre este că pielea respectivă nu este întotdeauna atât de "igienică" cum ar trebui să fie. În cazul companiei Biomedical Tissue Services, angajaţii au "hăcuit" cadavru după cadavru fără a se spăla pe mâini, trimiţând eşantioane potenţial infectate la băncile de ţesuturi.

Schelete
A fost o vreme când orice viitor doctor din Statele Unite primea, în primul an de medicină, un set complet de oase umane alături de manualul de anatomie. Aceste oase veneau de obicei din Calcutta, care producea aproape 60.000 de schelete pe an. În 1985, practica exportului de oase umane a fost scoasă în afara legii, astfel încât, în prezent, nu mai există prea multe surse legale de schelete medicale. Acum, scheletele de pe piaţa neagră, şterpelite din cimitirele indiene, sunt curăţate în băi de acid, scoase fraudulos din ţară şi vândute la preţuri piperate prin intermediul brokerilor, în Canada.



Tăind în carne vie
Profesoară de antropologie şi director al programului de Antropologie Medicală de la Universitatea California, Berkeley, Nancy Scheper-Hughes este o autoritate în materie: începând din 1996, ea s-a implicat în investigaţii pe teren pe tema traficului global de organe, din Brazilia, Argentina şi Cuba în Moldova, Israel şi Turcia, din India până în Africa de Sud şi Statele Unite.
"Parte din munca mea este să fac lumea să înţeleagă că nu este vorba doar de o legendă", declara Nancy Scheper-Hughes într-un interviu pe tema miturilor care circulă în jurul traficului de organe, răspândite în egală măsură în ţările industrializate, cât şi în cele sărace. Cine n-a auzit de legenda urbană despre turistul care acceptă o băutură de la un necunoscut într-un bar şi se trezeşte într-o cadă plină cu gheaţă, plin de sânge şi cu un bilet pe care scrie: "Ţi-a fost extirpat un rinichi: du-te repede la spital" ? O imagine dramatică care, însă, nu corespunde în totalitate realităţii. Turiştii occidentali bogaţi constituie grupul cu gradul cel mai scăzut de risc pe piaţa traficului de organe; categoria cu gradul cel mai mare de risc o constituie cea a populaţiei sărace, care trăieşte la periferia marilor oraşe din ţările în curs de dezvoltare.

Profesoara este şi co-fondatoare a organizaţiei Organs Watch, înfiinţată în 1999 ca o mică organizaţie umanitară neguvernamentală, dedicată promovării unui program de susţinere în cazurile de violare a integrităţii fizice a populaţiilor vulnerabile. Graţie activităţii sale, a fost descoperită existenţa unei reţele mondiale de trafic de organe şi ţesuturi unde, în anumite cazuri, sunt recoltate, fără consimţământ prealabil, organe şi ţesuturi de la cadavre. Scheper-Hughes a descoperit, de exemplu, o reţea care, pornind din Coreea de Sud şi sfârşind în America de Nord, profita de prevederile legislative ambigue. "Mare parte din legile transplantului de organe datează din anii '80 şi seamănă toate între ele. De obicei, în morgile spitalelor şi în închisorile de stat, legistul are însărcinarea de a preleva ţesuturi în exces de la cadavre neidentificate şi de a le expedia la costuri de analiză acceptabile". În această reţea extrem de încurcată, ţesuturile în exces devin tot mai valoroase cu fiecare escală şi, în final, ajung să valoreze 2.500 dolari bucata. Profiturile devin, aşadar, considerabile.

"Condamnaţii" la transplant
Oricât de complicat şi şocant ar fi să recoltezi organe şi ţesuturi de la cadavre, fără consimţământ prealabil (din partea rudelor), Organs Watch a descoperit şi existenţa unei reţele de vânzare-cumpărare de organe prin care persoanele aflate încă în viaţă îşi vând rinichii, părţi din ficat şi ochi. "La Manila erau bărbaţi care mă întrebau dacă vreau să cumpăr un ochi, un picior, orice organ deţinut în dublu exemplar!", îşi aminteşte profesoara. Una dintre declaraţiile care au impresionat-o cel mai tare a fost cea a unui bărbat întâlnit în Recife, Brazilia, în vârstă de 37 de ani, şomer, căsătorit şi tată a 2 copii. "Vând orice organ pe care îl am în dublu exemplar şi a cărui recoltare nu-mi provoacă decesul imediat", declara el.

După cum explică specialista, sărăcia îi împinge pe oameni adeseori să adopte măsuri extreme, dar progresele în medicină deschid noi scenarii şi tipul de risc se modifică. Conceptul potrivit căruia corpul unui individ este ceva indivizibil este înlocuit de cel care vede corpul drept ceva divizibil, din care se poate lua, rând pe rând, câte o bucată. Persoanele îşi vând dintotdeauna părţi din corpul lor (păr, dinţi), se poate aşadar spune că nu-i nimic nou sub soare, chiar dacă astăzi tehnologia este mult mai avansată. "În Filipine există ghetouri unde locuitorii, familii întregi, s-au specializat în a vinde părţi din corpul lor. Poţi începe cu tatăl, apoi fiul cel mare, pentru a termina cu nevasta şi, cât ai clipi, întreaga familie şi-a vândut câte un rinichi. Iar aspectul tragic în toate aceste lucruri este că, odată rinichiul vândut, vor să-şi mai vândă şi altceva, deoarece banii câştigaţi (la Manila, maximum 2.000 de dolari) dispar rapid", precizează Scheper-Hughes .

"Bursa" de organe
Desigur, acest sistem nu se limitează la implicarea cumpărătorului şi a vânzătorului. Recent s-a afirmat şi figura aşa-numitului "broker", un soi de om de afaceri internaţional, care adeseori are legături cu crima organizată şi care lucrează în colaborare strânsă cu "vânătorii" de rinichi locali. Aceştia, explică Scheper-Hughes, sunt, la rândul lor, persoane foarte sărace, care de obicei şi-au vândut deja un rinichi. Merg în favelas, în ghetouri şi, ridicându-şi tricoul pentru a-şi arăta cicatricea operaţiei, spun: "Uite, eu n-am murit şi am şi câştigat 10.000 de dolari. Poţi s-o faci şi tu". Sigur că potenţialii pacienţi sunt minţiţi în legătură cu banii pe care urmează să-i primească.
Atunci când tentaţia banului nu este suficientă pentru a convinge o persoană să se separe de o parte a corpului, se recurge la înşelătorii şi violenţă. "Uneori, cum se întâmplă în anumite sate din Republica Moldova, acestor persoane li se promite un loc de muncă, ca şofer, zugrav sau muncitor în construcţii în Turcia, unde, odată ajunşi, sfârşesc în mâinile unui broker care-i informează că munca lor constă în a-şi vinde un rinichi, dacă mai vor să se întoarcă vii acasă, în Moldova". În aceste cazuri, subliniază Scheper-Hughes, "există o mafie în toată puterea cuvântului, care le forţează pe aceste persoane, cu pistolul la tâmplă, să se aşeze pe masa de operaţie".

Realitatea crudă este că în lume există o reală lipsă de organe şi acest fapt implică existenţa unui univers întunecat, unde legea cererii şi a ofertei se amestecă cu concepte echivoce de integritate fizică, criminalitate şi trafic de carne vie. Este oricum, numai simplu nu, explică Scheper-Hughes: "Nu se poate generaliza şi defini tot ceea ce se întâmplă drept trafic de organe. În anumite cazuri, tranzacţia survine de comun acord, chiar dacă ea contravine legii din practic toate ţările; pur şi simplu fiinţele vii nu pot să-şi vândă un rinichi sau o bucată de ficat". Apoi, în mod ironic, legile pieţei merg mână în mână cu prejudecăţile oamenilor, adică rinichii nu costă toţi la fel, ci în funcţie de persoana de la care provin. Astfel, un broker israelian oferea unei cliente posibilitatea de a alege între rinichi de provenienţă braziliană şi israeliană: vânzătorul brazilian primea 2.000 de dolari, cel israelian 20.000, pentru că, şi pe această piaţă, cu cât plăteşti mai mult, cu atât oferta devine mai bogată.

Cât despre cumpărător, cum îşi justifică acesta achiziţionarea unui rinichi? Experta mărturiseşte că a vorbit mai mult cu cei care-şi vând organele, deoarece aceştia sunt cei care suferă, dar că, totuşi, acei puţini cumpărători pe care i-a întâlnit sunt destul de "relaxaţi". Totul se reduce la faptul că sunt bolnavi. "Nu poţi să judeci ceea ce fac. Nu eşti bolnav, prin urmare nu-mi poţi judeca tu mie acţiunile!", spun ei.
Este un lucru real dar, din punct de vedere al legii, este just şi să pretinzi nişte răspunsuri la anumite întrebări, crede Scheper-Hughes . "Mulţi dintre aceşti pacienţi sunt destul de înstăriţi pentru a-şi permite să-şi aştepte rândul pe lista de transplant, sau să-şi permită o dializă, care, deşi nu este un lucru plăcut şi nu este ceva ce o persoană ar face dacă ar avea o alternativă, este, totuşi, un paliativ în aşteptarea unui organ disponibil. Sau ar putea cere un organ unei rude. Mulţi oameni însă preferă să cumpere unul de la un străin decât să-i ceară unei persoane dragi să se supună unui transplant".
În opinia profesoarei de antropologie, acest fapt ridică chestiuni etice relevante. Ea se declară îngrijorată de "biopolitici", de faptul că oamenii nu acceptă ideea de a aştepta un organ pe lista de transplant, că nu acceptă ideea de a-l cere unei rude sau unui prieten, în timp ce nu-şi fac nicio problemă de conştiinţă în a-l cumpăra de la un străin (este mult mai uşor şi nu eşti constrâns să mai revezi persoana după transplant). "Cel bolnav este dispus să facă orice pentru a obţine acea viaţă la care crede că are dreptul şi eu pot înţelege acest lucru. Dar ceea ce mă preocupă este etica aflată în spatele a toate acestea. Cel care cumpără refuză categoric ideea uniui organ provenit de la un mort, crede că nu este sănătos şi că va trăi mai bine cu organul unei persoane aflate în viaţă".
Apoi, de cele mai multe ori, nu numai cel care vinde este înşelat, ci şi cel care cumpără. I se spune că "donatorul" este sănătos tun, în timp ce majoritatea celor care-şi vând organele nu au datele care i-ar califica drept donatori din punct de vedere legal. Şi aşa se face că, în multe cazuri, bolnavii se mai căptuşesc cu încă o boală, în urma transplantului.

"Avantajul" unui rinichi proaspăt
Cumpărătorii sunt înşelaţi şi cu privire la sumele de bani care trec din mână în mână, sunt lăsaţi să creadă că vânzătorul primeşte 10.000 dolari, în timp ce, în realitate, acesta primeşte doar 2.000 sau chiar mai puţin. Atunci când brokerul contactează potenţialii clienţi, cei mai slabi au de pierdut. Pacienţii aflaţi în dializă sunt contactaţi de broker. Ei sunt, cum ar veni, targetul vânătorilor de rinichi, aflaţi într-o veşnică căutare de pacienţi interesaţi să cumpere. "Las-o încolo de dializă, nu mai aştepta un rinichi de la un mort, îţi găsim noi un organ proaspăt", este un argument adeseori folosit pentru a-i convinge.

Chirurgul, un Dumnezeu
Scheper-Hughes s-a adresat Congresului Statelor Unite şi Consiliului European şi lucrează în strânsă legătură cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Activitatea ei a condus la demascarea unei reţele internaţionale de traficanţi de organe cu filiale în New York, New Jersey şi Israel şi la o serie de arestări realizate de FBI.
În Brazilia a fost formată o comisie parlamentară care abordează aceste problemă, iar în Africa de Sud există programe de informare a forţelor poliţieneşti şi a personalului sanitar care lucrează în domeniul transplanturilor. Implicarea instituţiilor statului rămâne însă una slabă. Potrivit profesoarei, problema priveşte percepţia socială asupra chirurgiei transplanturilor. "Chirurgii care se ocupă de transplanturi sunt trataţi cu o mare consideraţie. În Statele Unite, de exemplu, unde statutul medicilor a fost, într-un anumit sens, redimensionat de tendinţa mare de a intenta procese în instanţă, chirurgii care fac transplanturi sunt văzuţi precum nişte făcători de miracole, şi pot fi consideraţi ultimul exemplu al medicului ca şaman, sfânt sau chiar Dumnezeu. Nimeni nu pune în dubiu ceea ce fac". Dintr-o altă perspectivă, însă, explică profesoara, încă de la începuturile ei, chirurgia transplanturilor a operat într-un cadru deasupra legii, deoarece, pentru a avansa, a trebuit ca, prin forţa lucrurilor, s-o eludeze. Scheper-Hughes dă drept exemplu cazul lui Christiaan Barnard (chirurgul care a realizat, în 1967, primul transplant uman de inimă reuşit), care a trebuit să recolteze inima unui pacient aflat în pragul morţii clinice; la vremea respectivă nu exista conceptul de moarte clinică, prin urmare Barnard a fost nevoit să încalce legea pentru a realiza transplantul. Reacţia opiniei publice mondiale a fost aceea că, dacă chirurgia are nevoie de organe ale persoanelor moarte din punct de vedere clinic şi nu provenite de la cei a căror inima a încetat să bată, atunci trebuie redefinit însuşi conceptul de moarte, pentru a-l aservi exigenţelor chirurgiei transplanturilor. "Procedura a fost stabilită de Protocolul de la Harvard, compus din experţi în bioetică, chirurgi şi preoţi, şi unde nu exista o rezistenţă reală la conceptul de moarte clinică. Nu contest acest concept, eu spun doar că există o susţinere unanimă cu privire la activitatea chirurgilor de transplanturi", precizează Scheperd-Hughes.

A legaliza sau a nu legaliza, aceasta-i întrebarea!
În ultima vreme, în cadrul congreselor medicale încep, totuşi, să apară şi dezbateri pe tema traficului de organe. Medicii înşişi încep să ia în serios problema. Le este frică şi vor să ştie dacă există o modalitate legală de a acţiona, dacă pot fi schimbate legile pentru a ţine situaţia sub control.
Ca şi în cazul legilor pe tema drogurilor sau a prostituţiei, soluţia este, într-adevăr, aceea de a le legaliza? se întreabă specialista. În opinia ei, nu există nicio garanţie că prin intermediul legalizării pot fi eliminate toate dezechilibrele şi problemele de natură etică. Iranul, de exemplu, este singura ţară care a introdus un sistem legal de vânzare-cumpărare şi transplant de organe. "În Iran, cumpărarea şi vânzarea de rinichi este legală de 10 ani, dar persistă încă problema celor care le vând. Folosesc aceleaşi metode ca şi traficanţii de rinichi, chiar dacă se numesc asistenţi sociali", precizează Scheperd-Hughes.
"Asistenţii" merg în birourile de plasare a forţei de muncă, în închisori, la marginea societăţii şi încearcă să convingă oamenii că este o modalitate de a scăpa de sărăcie. Şi, întrucât guvernul iranian promite circa 1.000 de dolari celui care donează un rinichi, au dispărut toate listele de aşteptare la transplanturi.
De asemenea, în sistemul ilegal pe care Scheper-Hughes îl cercetează, majoritatea studiilor de follow-up îi privesc doar pe cei cărora li s-a transplantat un organ. Cei de la care ele provin, odată încheiate tratativele, nu mai contează. "Aceste persoane nu mai sunt considerate oameni vii, ci cadavre ambulante, nimeni nu mai consideră că ar avea nevoie de asistenţă. Dacă un guvern decide să legalizeze această activitate, atunci legile ar trebui să-i asigure o asistenţă medicală adecvată şi o poliţă de asigurare celui care şi-a vândut un rinichi; dar majoritatea ţărilor nu cred că vor fi dispuse s-o facă".

Sursa: Wired

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI