Vip Missing

6 iunie 1916
Feldmaresalul Herbert Kitchener, ministru de razboi britanic si erou al Angliei in conflictul cu burii (1899-1902), urca la bordul crucisatorului Hampshire, cu destinatia Rusia. Cateva ore mai tarziu, nava explodeaza, in conditii cel putin misterioase. Mor peste 600 de ofiteri si marinari. Corpul ministrului nu a fost gasit niciodata.

30 iunie 1937
Celebra aviatoare americana Amelia Earhart dispare fara urma, impreuna cu insotitorul sau Fred Moanan, undeva intre insulele Noua Guinee si Solomon. Ancheta ulterioara a stabilit ca Amelia Earhart efectua in acel moment o misiune de strangere de informatii pentru departamentul marinei americane.

• Galileo Galilei, omul care a schimbat cursul istoriei. „Și totuși, se mișcă!”
• Sonda europeană Mars Express a observat „păianjeni” pe planeta Marte

februarie 1945
Diplomatul suedez Raoul Wallenberg, aflat in misiune la Budapesta, dispare fara urma, imediat dupa o intalnire cu ofiteri sovietici din NKVD. Omul care salvase vietile a mii de evrei unguri in perioada ocupatiei germane este declarat oficial mort abia doi ani mai tarziu, in 1947, printr-un comunicat al autoritatilor de la Moscova. Martori oculari sustin insa ca l-au vazut pe Wallenberg in diferite lagare sovietice pana prin anul 1982.

1 mai 1945
Martin Bormann, mana dreapta a lui Hitler, reuseste sa se strecoare din buncarul in flacari al Führerului, sa strapunga liniile rusesti si sa dispara, pentru ca de-a lungul urmatorilor 35 de ani sa fie vazut in cele mai neasteptate locuri de pe glob, din Bolivia, Argentina si Italia, pana in Siberia.

12 martie 1956
Democratul dominican Jesus de Galudez, adversar neimpacat al dictatorului Rafael Leonidas Trujillo, dispare fara urma in metroul din New York. Nimeni nu l-a mai vazut de atunci.

29 octombrie 1965
Liderul nationalist marocan Mehdi Ben Barka, condamnat in propria tara la moarte in contumacie, este ridicat la Paris de catre agenti ai SDEC (contra-spionajul francez). Nu a mai fost vazut niciodata.

8 iunie 1795
Ludovic al XVII-lea
Bal mare la Primaria Parisului. Sute de invitati – inclusiv regele Carol al X-lea (1824-1830) –, stralucire, grandoare, voiosie. Cu treizeci de ani in urma, intr-o aceeasi zi a anului 1795, murea, din cauza conditiilor mizere din inchisoarea Temple unde era detinut, Ludovic al XVII-lea, fiul in varsta de zece ani al lui Ludovic al XVI-lea (1774-1792), regele decapitat la 21 ianuarie 1793. Prin urmare, Ludovic al XVII-lea ramasese prezumtivul mostenitor al tronului francez. Iar Carol al X-lea, fratele lui Ludovic al XVI-lea, era unchiul si intr-un fel beneficiarul indirect al prerogativelor copilului regal disparut in 1795.
Pentru a descalci itele acestei misterioase afaceri, trebuie sa intram putin in atmosfera fierbinte a epocii.
La 10 august 1792, in urma unei insurectii populare, familia regala franceza este arestata si intemnitata in inchisoarea Temple. La moartea pe esafod a tatalui sau, micul print in varsta de zece ani Louis-Charles, pana atunci duce de Normandia, este proclamat de catre nobilimea emigranta rege, sub numele de Ludovic al XVII-lea. Dat spre „reeducare”, in 1793, cizmarului Antoine Simon si sotiei sale Jeanne, printul este din nou incarcerat la Temple pe 11 ianuarie 1794, dupa care totul devine zvon, speculatie, legenda.
La 8 iunie 1795, se anunta oficial decesul tanarului mostenitor, ca urmare a scrofulozei de care suferea – boala agravata de regimul de detentie si privatiuni la care fusese supus.
Surprinzator, insa, patru zile mai tarziu, pe 12 iunie 1795, Conventia, organul suprem al regimului revolutionar, cere printr-un ordin „sa fie cautat fiul Capet pe toate drumurile tarii“. Si mai uluitor este faptul ca nici unei persoane dintre cele care il cunosteau pe micul print nu i se ceruse sa identifice cadavrul. Mai mult chiar, medicul chemat cu zece zile inainte de decesul micului Ludovic sa-l consulte afirmase clar, intr-un raport inaintat Comitetului Sigurantei Generale, ca prizonierul nu era una si aceeasi persoana cu fiul regelui decapitat.
Si atunci? Doua par ipotezele cele mai plauzibile legate de disparitia copilului regal. Este posibil ca familia Simon, induiosata de soarta micutului, sa-l fi inlocuit cu alt copil, bolnav si schizofrenic, care a murit in realitate la 8 iunie 1795. Ulterior substituirii, la 27 iulie 1794, Simon a fost executat, ducand cu el in mormant taina mostenitorului tronului. La fel de plauzibila pare si ipoteza ca unii membri ai Conventiei, neconvinsi de succesul pe termen lung al revolutiei, sa-si fi semnat o polita in alb salvandu-l pe print de la moarte, in vederea obtinerii unei viitoare iertari pentru acuzatia de regicid.
Examinarea scheletului gasit in cimitirul Sainte-Marguerite, efectuata 70 de ani mai tarziu, a adus mai multe semne de intrebare decat raspunsuri. Desi craniul apartinea unui copil de 12 ani, dentitia si oasele picioarelor pareau a fi ale unui adolescent de 16-18 ani.
Firesc, se ridica intrebarea: daca Ludovic al XVII-lea ar fi scapat cu viata, nu ar fi fost normal sa revendice tronul parintilor sai? Ei bine, au existat nu unul, ci zeci de impostori, aventurieri si sarlatani care au pretins ulterior ca sunt adevaratul Ludovic al XVII-lea. Pretentiile lor au fost demontate cu usurinta, mai putin cele ale lui Karl-Wilhelm Naundorff, ceasornicar din Berlin, care, in 1810, si-a revendicat cu insistenta obarsia regala. Ceea ce a surprins la Naundorff a fost in primul rand cunoasterea la perfectie a limbii franceze – fapt putin obisnuit in cazul unui cetatean german cu instructie medie. In plus, Naundorff a oferit detalii surprinzator de exacte despre fuga familiei domnitoare – detalii accesibile doar cuiva care s-ar fi aflat in trasura regala. In 1840, ducesa d’Angoulême, sora lui Ludovic al-XVII-lea, declara: „Stiu sigur ca fratele meu traieste, mi-a scris din Prusia, dar unchiul meu nu vrea sa-l recunoasca.“
Naundorff a murit in 1845 la Delft, ducand cu sine in mormant taina identittatii sale. Sa fi fost el oare adevaratul mostenitor al regatului francez?

17 decembrie 1967
Harold Holt
Revenind pe plaja de la Cheviot, pomenita in preambulul articolului nostru, trebuie sa spunem ca, din momentul anuntarii disparitiei prim-ministrului australian Harold Holt, autoritatile au depus toate eforturile in vederea gasirii trupului acestuia. Elicoptere, avioane, barci cu motor au cercetat minutios zona, dar rezultatul final a fost negativ.
Prima ipoteza luata in calcul a fost aceea a unui accident, cu atat mai mult cu cat in urma cu opt luni, in timpul unei partide de inot subacvatic, Holt avusese probleme cu tubul de oxigen si numai interventia intamplatoare a unui apropiat il salvase de la inec. Patru zile dupa disparitia sa, la 21 decembrie 1967, un pescar anunta ca a ucis un rechin in zona Cheviot Beach. Elicopterele au reusit sa recupereze corpul rechinului, al carui stomac a fost deschis si examinat. Zadarnic. Apoi interesul investigatorilor s-a transferat asupra sanatatii psihice a premierului. Fusese oare acesta in stare sa se sinucida? In mod cert, ultimii doi ani din viata lui Holt fusesera foarte dificili, prim-ministrul devenind tinta unor virulente critici venite din partea opiniei publice in legatura cu implicarea trupelor australiene in razboiul din Vietnam. Nici viata lui personala nu fusese mai fericita, daca se au in vedere initiativele extravagante si lipsite de bun-gust ale sotiei sale, Zara Holt, initiative carora premierul nu li se putuse opune. Totusi, cel putin in acea zi de 17 decembrie 1967, starea lui de spirit paruse excelenta. Fusese o aparenta, sau Holt chiar isi dorise o partida de soare si apa menita sa-l revigoreze dupa incercarile ultimelor luni? Declarase intotdeauna ca nu avea sa traiasca mai mult de 60 de ani. In mod straniu, destinul i-a dat dreptate: cand a disparut, avea 59.

Foto: Guliver