Addiction, dependenta & Co.

Conceptul pare evident la prima vede­re, dar la o privire mai atenta este des­tul de vag: in el convietuiesc elemente cu caracter clinic, normativ, farmacolo­gic. Un talmes-balmes incoerent, care face din dezbaterea cu privire la droguri terenul unor abordari ideologice mai mult sau mai putin rationale.

Formulat pentru prima oara in 1793 de Benjamin Rush, parintele psihiatriei din Statele Unite, modelul dependentei ca patologie este sustinut de rezultatele cercetarilor anatomice, fiziologice, neurofarmacologice si genetice care au dezvaluit progresiv bazele biologice ale acestei afectiuni. Fundamental, modelul explica limpede compulsia cautarii si folosirii de substante psihoactive (considerate simptome primare) ca efect al structurilor si functiilor nervoase transformate in patologie printr-o folosire indelungata a substantei.

• Sateliții lui Elon Musk ar putea distruge câmpul magnetic al Pământului
• Ce culoare aveau cele mai vechi molecule colorate de pe Pământ?

Punctul de vedere al psihiatriei contemporane in legatura cu dependenta poate fi gasit in Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disor­ders (DSM-IV) al Asociatiei Americane de Psihiatrie si in International Classi­fi­cation of Disorders (ICD-10) al Organi­zatiei Mondiale a Sanatatii (OMS).

Criteriile dependentei din manualul american sunt in mare parte cele fixate anterior in manualul OMS. Acesta din urma accentueaza drept „caracteristica descriptiva centrala dorinta (adeseori puternica, uneori coplesitoare) de a lua substanta psihoactiva“, in ICD-10 compulsia la consum devenind primul criteriu de diagnostic al sindromului de dependenta.

Niciunul dintre sistemele de diagnosticare nu defineste explicit conceptul de addiction, un termen fundamental in dezbaterile cu privire la dependenta, intraductibil in multe limbi. O lacuna care sta probabil si la originea consensului scazut – in legatura cu ceea ce inseamna in mod real termenul – chiar si printre psihiatri ori neurologi. El este impropriu folosit in locul celui de dependenta, generand destula confuzie, atat la nivelul teoretic si al cercetarii, cat si la cel de concepere si punere in practica a interventiilor si tratamentelor.

Termenul addiction indica o stare comportamentala de abuz de substante psihoactive caracterizata nu doar de o implicare absoluta (compulsiva) a subiectului in folosirea acestora (si in a-si asigura aprovizionarea cu ele), ci si de o tendinta accentuata la recidiva dupa intreruperea consumului. In schimb, prin dependenta trebuie sa se inteleaga starea fiziologica de neuroadaptare produsa de consumul repetat al substantei, care pretinde administrari continue pentru prevenirea aparitiei unui sindrom de abstinenta. Aceasta este distinctia pe care cele mai prestigioase lucrari de psihofarmacologie o remarca vehement. Pare totul clar si simplu.

Dar nu este. Potrivit standardelor de diagnostic actuale, compulsia la consumul de droguri este asimilata unei „dorinte puternice de a lua substanta“, definitie care nu suna prea stiintific. Cat de puternica trebuie sa fie dorinta pentru a se transforma in compulsie si in ce mod trebuie masurata forta celei dintai? Nu se castiga in claritate si coerenta nici daca se incearca sa se inteleaga semnificatia compulsiei prin consultarea altor criterii de diagnostic corelate. Conform manualului american, compulsia este descrisa/definita ca un comportament repetitiv sau ca un act mental al carui scop este sa previna ori sa reduca anxietatea/angoasa, nu sa provoace placere sau satisfactie.