Prima pagină Travelling

COMOARA REGILOR LAO

Stelian Pavalache 09.15.2008 | ● Vizualizări: 223
COMOARA REGILOR LAO     comoara, rege, Laos, lao, elefant, Thailanda, armata americana + zoom
Galerie foto (5)

Masivele bombardamente ale armatei americane din a doua jumatate a secolului XX au facut din Laos tara cu cel mai mare numar de focoase neexplodate si cu cele mai intinse suprafete devastate de napalm si de gaze toxice. In ciuda acestei cumplite si nedrepte mosteniri, prin intermediul jurnalului de calatorie si al fotografiilor lui Stelian Pavalache, descoperim ca fosta imparatie a lui Lan Xang, fondata in secolul al XIV-lea, este o destinatie misterioasa si exotica.

Tara celor un milion de elefanti

Parasim Thailanda pe o caldura infernala. Calatorim vreme de sase ore cu un autobuz rural, in care atipim din cand in cand pe o bancheta ingusta, fapt ce ne accentueaza oboseala. Inainte de aceasta calatorie, nu cunosteam aproape nimic despre teritoriul laotian. Surprinzator, autobuzul din Chiang Khong ajunge la timp: de indata ce coboram in ultima statie, aflata la trei kilometri de granita, tocmim un tuk tuk cu ajutorul caruia parcurgem restul drumului. Dupa indeplinirea formalitatilor vamale, ne indreptam catre debarcader, pentru a traversa Mekongul, unul dintre cele mai mari fluvii asiatice si al unsprezecelea ca marime din lume. In nici cinci minute, suntem pe pamant laotian, in satul de granita Huay Xai. Prima grija, odata ajunsi aici, este planificarea in detaliu a expeditiei din zilele urmatoare: vorbim cu localnicii, cautam ghizi, cumparam bilete, facem provizii. Stim deja ca, daca te apuci sa calatoresti pe cont propriu in Asia de Sud-Est, este bine sa rezolvi toate problemele de acest fel inca din primele momente cand ajungi intr-un loc, altfel risti sa astepti ore sau chiar zile degeaba.

Stabiliseram de la inceput ca vom aloca doar o zi satului Huay Xai, asa ca ne-am cazat fara mari pretentii intr-un prietenos guesthouse, dupa care ne-am indreptat spre Mekong, pentru a prinde superbul apus care ii inrosea malurile. „Inarmat“ cu trei camere fotografice (una digitala, una pe pelicula pozitiva si una panoramica), incep sa strabat lejer zona mocirloasa, cautand sa ma apropii de oamenii pamântului, care traiesc in spiritul unic al Mekongului. Ridic aparatul la ochi si declansez. Sute de barci scaldate in rosul amurgului sosesc la mal pentru a descarca marfa, pentru a debarca oameni ori, pur si simplu, pentru a astepta in liniste dimineata, urmand sa-si continue calatoria pe lumina. 100 de metri mai departe, izolate intr-un cerc solitar, barcile pescaresti se leagana tacute, deranjate din „somn“ de câtiva copii, novici calugari budisti care se joaca galagios „prinsa“ pe stâlpii de ancorare a ambarcatiunilor. Se lasa noaptea, iar noi ne indreptam catre guesthouse pentru cina si somn. Dimineata, stapana stabilimentului ne serveste un gustos mic-dejun traditional laotian si ne comanda un tuk tuk cu ajutorul caruia ne indreptam spre punctul de debarcare.

Ne asteapta o fascinanta calatorie cu barca pe Mekong, vreme de doua zile. Incet, incet ne apropiem de inima Laosului, orasul Luang Prabang. Doua zile de leganat monoton, apa, pescari, apusuri ce-ti taie rasuflarea, intalniri cu oamenii padurilor de pe malurile salbatice din zonele carstice, pe unde Mekongul se furiseaza involburat si mocirlos. La jumatate de drum, poposim in Pakbeng, un satuc ce-si castiga traiul de pe urma comertului cu articole artizanale, din pescuit si din traficul cu droguri (se afla in inima Triunghiului de Aur). E tacut, dar vesel, cu stradute batatorite de pamant, ce strabat serpuit faleza abrupta a Mekongului. Daca ignori traficantii care te abordeaza pasnic la fiecare colt de strada, Pakbengul pare a fi locul ideal pentru relaxare si liniste. A doua zi, urcam in barca si pornim spre Luang Prabang, fosta capitala a Laosului si asezare inscrisa pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Odata ajunsi acolo, prima senzatie pe care o avem este ca nimeni in afara de turisti nu locuieste in oras. O senzatie ciudata. Imediat realizam insa ca este doar o falsa prima impresie si ne aducem aminte de prietenii francezi intâlniti in Thailanda care povesteau ca s-au indragostit de Luang Prabang abia dupa o saptamâna
de trait acolo. Pierdem vreme cu cazarea, mâncam ceva in graba din strada si pornim spre locurile pe care dorim sa le surprindem in fotografii.



Undeva la capatul orasului, o frumoasa manastire budista inaltata pe la 1560, Vat Xieng Thong, cea mai veche din oras, peticita cu pamant, isi ascunde calugarii printre copacii desi si racorosi. Petrecem aproximativ doua ore in lacasul de cult si in interioarele anexelor. Declansez cadru dupa cadru, pentru ca aici nimic nu te poate lasa indiferent. Vorbim cu calugarii despre viata lor acolo, despre felul cum isi petrec ziua, despre sensul pe care il dau vietii si despre cum percep ei lumea „de afara“. Ajungem intr-un final la liderul lor spiritual, pe care il gasim intins pe covorasul din camera de rugaciuni. Un om bland si teribil de „orange“, cunoaste putina engleza, suficienta ca sa putem conversa decent. Salutam cuviinciosi la plecare si parasim manastirea, cu gandul sa ajungem la cascadele de turcoaz, Kwang Si, din muntii ce imprejmuiesc Luang Prabang-ul. Drumul spre munti (aflati la nici 30 de km de oras), este o adevarata evadare din infern, intrucat in Luang Prabang, la vremea pranzului, Soarele arde intens – 42 de grade Celsius –, facând aproape imposibila vietuirea. Tuk-tuk-ul inchiriat costa 10 USD si ne poarta vreme de o ora pana la poalele muntilor, unde putem respira in voie, intr-un peisaj oniric, compus din cascade de turcoaz, poduri stravechi de bambus, pasaje mâloase, locuri de scaldat in apa racoroasa, pesteri din spatele perdelelor de apa, delte miniaturale in care stau scufundate radacinile groase ale copacilor seculari.

Seara tarziu, cu „prada“ foto pe care o puteti admira si in aceste pagini, ne intoarcem in Luang Prabang, unde mancam un Pad Thai („noodelsi“ de orez cu ou, sos de peste, ardei iuti, creveti si pui) si câteva banane prajite. A doua zi, pornim spre Pestera celor 10.000 de Statui (sau Pestera lui Buddha), Pak Ou. Cale de 25 de kilometri, pentru 12 USD, tuk-tuk-ul ne duce prin zone izolate si sate micute, printre care vestitul Wisky Village, in care se prepara laolao (bautura spirtoasa traditionala, fabricata din orez). Un sat in care (din motive lesne de inteles) se spune ca niciodata nu a fost vazut un om trist sau ingândurat. Degustam faimoasa licoare si ne veselim si noi alaturi de sofer si localnici. Cu mici devieri de traseu (laolao stie de ce), ajungem pe malul Mekongului, pe care il traversam cu barca, spre pestera.
In aceasta salasluiesc 10.000 de statui ale lui Buddha, din diverse epoci si de marimi diferite, „ascunse“ aici de localnici. Ne intoarcem la Luang Prabang, iar cateva zile mai tarziu pornim spre o zona mai putin turistica, avand o istorie recenta foarte vie, desi nu prea fericita: Phonsavan, un oras nou, nascut in 1970, dupa ce fosta capitala a provinciei Xieng Khouang a fost distrusa in totalitate in urma luptelor dintre gherilele comuniste Pathet Lao si trupele guvernamentale sustinute de americani.

Un oras mare, dar aproape pustiu (nu mai mult de 50.000 de locuitori), plin de praf, Phonsavan gazduieste o parte a misteriosului Platou de Borcane. Inalte de un metru, aceste „borcane“ de piatra, in numar de peste 10.000, sunt mostenirea bizara a unei antice civilizatii khmere disparute de mult, despre care istoricii de astazi nu cunosc mai nimic. A doua zi, constatam surprinsi ca timpul pe care il aveam de petrecut in Laos a trecut pe nesimtite. Plecam cu autocarul spre Vietnam, hotarati sa ne intoarcem cat mai curand.

Text si fotografii: Stelian Pavalache

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI